Mai jos vă prezentăm o listă din cinci poezii scrise de Dumitru Matcovschi și îndrăgite de internauți.

Absurd

Astă noapte, când scriam
Un poem, un oarecare
Mi-a bătut ușor la geam
Ștefan Vodă, domn cel mare.
L-am servit c-un vin-pelin,
Mi-a părut bătut de gânduri,
A lăsat paharul plin,
Cum făcea și-n alte rânduri.
– De departe vin, – mi-a spus, –
Vreau să văd această țară,
Pe care o am condus
Nu un an și nu o vară.
– Și-ai văzut-o?
– Cum să nu?!
O trecui de la hotare,
Altă țară îmi păru,
Ci o pradă fiecare.
– Cum o pradă?
– Precum poate,
Precum știe a prăda;
Frate dușmănește frate;
Mulți străini în țara mea!
– Nu se poate, nu se poate, –
Dau cu vorba să-l ogoi, –
Iar el zice:
– Măi nepoate,
Cine sânteți astăzi voi?
– Moldoveni, – răspund îndată, –
Moldoveni vom fi oricând.
– Eu știam că moldovenii
– Niciodată nu se vând.
– Nu se vând, părinte dragă,
Tu precum ne-ai învățat,
Poate vreun boier se vinde,
Vreun boier de la palat.

Acolo

Acolo. Dar unde? Acolo.
În ploaie. În vânt. În stihie.
În freamăt. În larmăt. În geamăt.
În grea veșnicie.
Acolo. Dar unde? Acolo.
În crivăț. În noapte adâncă.
În patimă crucială.
În vârf de stâncă.
Acolo. Dar unde? Acolo?
În parte, în carte, în soarte.
În vălmășeala morală.
Aproape-departe.
Acolo. Dar unde? Acolo.
În zodie. În juruință.
Să ardem. În flăcări. Să ardem!
Spre biruință.
Acolo. Dar unde? Acolo.

Cuvântul

O zi în minus,
O zi în plus!
Și viața toată
De-acum s-a dus.

Ce va rămâne
În urma mea?
Ca pe un câine
M-or blestema?
Cu pietre-n mine
Vor arunca
Nepoții, cu toții,
Și strănepoții;
Să nu-i ajungă
Blestemul morții,
Dar nici mânia
Lui Dumnezeu?

În România
Cine sunt eu?
Un oarecare
Poet, ce n-are
Drepturi egale
Cu fiecare?
Se mulțumește
Cu o perfuzie.
Doamne, ferește! –
Nu fac aluzie,
Mă roade plictisul,
N-am ocupație.
Mi-e gândul și visul
La operație!

Dar nu e în țară
Defel oxigen,
Și-ncepe să-mi pară
Că viața-i blestem.
Și iară, și iară
Rimez un catren:
Dar dacă în gară
N-ar fi niciun tren?

Eu sunt un ostaș cu
Un pic de vocație…
Hai, doctor Ivașcu,
Invită-mă la operație!

Ușurel ofensat,
Poate chiar supărat,
Ca un biet moldovean,
Eu declar în concluzie:
M-am săturat ca de hrean
De-atâta perfuzie!

Blând

Nimic nu vrea să fie
altfel decât este
Lucian Blaga.
Blând se luminează.
Firea se-nfioară.
Pe oglinda apei
lebăda coboară.
Luna se topește.
De argint cercelul.
Blând, moldovenește,
cântă turturelul.
Rourată floarea.
Iarbă rourată.
Au trecut prin iarbă
un băiat și-o fată.
Au trecut de mână,
au urcat în barcă.
Blândă gelozie
parcă mă încearcă.
Soare Împărate,
Doamne-Dumnezeie,
raza ta de aur
când o să scânteie?
Bate din aripă,
clipă minunată.
Și încep să cânte
îngerii deodată.

Bătrânul tei

Din veac trecut, din strămoșești țărâne,
din zbor fulgerător de meteor,
spre zi de astăzi și spre zi de mâine
răzbate glas adânc răscolitor:
la ora de Luceafăr, smuls din soarte,
om între oameni, tânăr ca un zeu,
poetul cântă viața fără moarte
în graiul meu, pentru poporul meu.
Cu stea poetul cântă și cu luna,
cu dor poetul cântă și cu foc,
nedreptățit, ca toți poeții împreună,
sărac, bolnav ca toți bolnavii la un loc.
Poetul cântă. Omenește. Ne descântă.
Cu firea cântă, cu toți codrii seculari.
Calomniat, batjocorit poetul cântă
și ne-nțeles ca toți poeții mari.
Poetu-nveșnicește Mărgioară:
basarabeană este Doina lui,
basarabeană patimă, stelară,
basarabeană jalea cucului.
S-au risipit regate și palate
Încoronate frunți au descrescut
și au rămas să putrezească toate
în greu anonimat, de început.
O lege, dintre toate cea mai lege,
o sfântă lege adevărul e:
cu vremea care vine, care trece
ne trecem toți, rămâne Patrie.
Poetul cântă Patria, firește:
cuvântul de când lumea e cuvânt
numai atunci când Patria cinstește
cu jurământ, cu pururi legământ!
Dar ce înseamnă Patrie în vreme?
Dar ce înseamnă vreme-n univers?
Dar ce înseamnă univers, demonic
turnat într-un oftat sau într-un vers?
Se caută cu râvnă strop de aur,
se arde greu în subterană grea,
se luptă-n miez de noapte ca balaur,
se-nvață a muri și-a învia.
În iureș blând, frumos ca o ninsoare,
peste ce-a fost și este, și va fi
Bătrânul Tei se scutură de floare
în fiecare revărsat de zi.
Să-ngenunchem sub ram plecat ușure
lângă odihna domnului poet,
departe de pădure cu secure,
pe-ngălbenita filă de caiet;
să ascultăm cântărea lui bărbată,
să-i înțelegem sensul și să știm
a fi nemuritori ca niciodată,
când scriem, când iubim, când nu iubim!

Dar vouă care poezie vă place mai mult?

Preluat de la: diez.md