105350738_655525188628339_7086855604926435305_n.jpg
Instagram-ul a devenit o nișă de coabitare pentru tot mai mulți promotori de conținut. Cert este că, în cazul în care cazi în extremă, riști să pierzi ideea de „conținut”, marginalizând astfel acțiunea de a forma opinii. Influencer e cuvântul pe care-l auzim tot mai des și devine atât de mainstream încât credem că trebuie să fie scopul unui cont de Instagram, iar goana pentru atragerea abonaților devine tot mai competitivă. Despre „dincolo de Instagram” și lucrurile cu adevărat importante care merită a fi promovate reverberăm cu Ludmila Adamciuc, femeia care-și trăiește viața ca și cum s-ar afla într-o frumoasă aventură.

Ce reacție are Ludmila Adamciuc atunci când oamenii o numesc influencer, ne spune chiar ea. „Mă simt extraordinar! Mă simt cea mai specială femeie din lume. Mă simt cu stea în frunte și una după cap (a se trata cu sarcasm). Eu cred că influencer este un cuvânt ce prezintă tot mai puțină valoare, deoarece e tratat mai mult în cifre decât în ceea cea promovezi. Suntem martorii unei perioade, mai ales după carantină, în care numărul bloggerilor și influencer-ilor este în creștere comparativ cu oamenii simpli, muritori de rând care consumă acest conținut. Pentru mine, pagina de Instagram e un instrument pentru a mă face auzită. Abordez un subiect mai puțin «instagramabil», nu ușor de digerat, dar atât de sănătos! Mă fac responsabilă pentru tot ceea ce postez și încerc să influențez.”

Ludmila a reușit să adune o comunitate de oameni care o urmărește pe această platformă promovând conținut pe care deseori unii îl scapă în retrograd. Cu cât protagonista noastră se apropia de oameni în mediul online sau oamenii – de ea, cu atât curiozitatea lor creștea. Momentul de răscruce în care Ludmila a înțeles că „uite, oamenii vin pe pagina asta” a început cu sfaturi, îndemnuri, încurajări și remarci, unele dintre ele fiind foarte bizare.

„Am început să primesc primele observații de genul: «Nu se potrivește tunsoarea ta cu forma feței, cu părul lung era mai bine», «De ce nu-i pui căciulă lui Beatrice? Trebuie să o îmbraci mai bine, că va răci», «Nu o lăsa să asculte acest gen de muzică, deoarece o poate afecta emoțional», «Schimbă tricoul, că ai o pată pe umăr» ori întrebări mai personale cum ar fi: «Ce salariu are soțul tău?», «Trăiți la chirie sau e casa voastră?», «De ce nu mergeți la părinți împreună?», «De unde ai cumpărat aparatul de cafea?», «De unde ai cumpărat acești cercei?», «Cum faci borșul roșu?» etc. Iar cele mai delicate pentru care am avut nevoie de timp ca să dau răspunsuri tefere și să mă adaptez cu gândul că mulți oameni nu-s informați erau legate de sindromul Down: «Cum se lecuiește?», «Va merge vreodată fetița ta?», «Cum ea mănâncă, cum ea doarme?», iar cireașa de pe tort a fost întrebarea «Prietena ta se va mărita vreodată?».”

Cum spuneam mai sus, Ludmila „promovează” altfel de conținut decât cela cu care suntem obișnuiți. Ea-și trăiește viața nu pe Instagram, ci dincolo de el, comunicând totodată oamenilor nu despre cum „trebuie” să fii, ci despre cum „este” ea și familia ei, chiar dacă viața nu i-a întrebat ce cred despre asta.

Ludmila împreună cu soțul ei cresc un copil minunat, generator de energie și gingășie pură. Beatrice este „copilul soarelui”, diagnosticată la naștere cu sindromul Down, dar despre asta Ludmila a vorbit foarte mult, cromozomul 21 epuizând în viața lor momentul discriminării, intensificând astfel sentimentul nobil de toleranță. De ce nobil? Pentru că îmi voi permite să fiu subiectivă, dar nu văd nimic mai frumos decât forța unui om de a putea accepta atât individualitatea lui, cât și a celor din jur. Și dacă există ceva mai admirabil decât bunătatea și empatia, atunci să învățăm să progresăm spre asta.

Beatrice sau #Prietenamea, așa o numește Ludmila pe fetița ei nu doar pe Instagram, a devenit un cuvânt „de vino-ncoace”, iar la întrebarea „de ce #Prietenamea a devenit practic un diminutiv?”, Ludmila nu putea să ne răspundă altfel decât: „Deoarece e prietena mea! Cine poate fi mai drag și iubit? Am dat zilele trecute de un gând care se potrivește de minune ca definiție: «Prietena mea este o palmă politicoasă pe care mi-a dat-o universul, cu intenția de a mă trezi la adevăratul meu potențial și de a mă pune pe picioare astfel încât să-mi iau spectaculos în stăpânire viața»”.

Acest „diminutiv” a devenit laitmotivul unui proiect video „#Prietenamea întreabă”, pus pe roate la începutul acestei veri. Acolo, Ludmila vorbește cu copiii despre lucruri comune fiecărui om, dar și despre cât de ingenioși și creativi sunt copiii. Asta o știm cu toții.

Termenul de „viață reală” a devenit aproape exotic, iar joburile obișnuite transferându-se ușor, ușor pe platformele online, Instagram-ul pentru unii oameni fiind un câmp fertil de a dobândi bani, ideea pe care însă Ludmila a tratat-o cu umor și ironie.

„Venit? Pfff ușor! Încarc câteva instastory-uri și banii curg direct pe card (râde). Cred că la acest capitol sunt câteva neclarități. Primesc destul de des întrebări legate de bani: «Cât fac?», «Cum fac?», «De unde fac?». Pe Instagram banii vin atunci când tu organizezi concursuri – ceea ce n-am făcut niciodată – sau atunci când tu faci promovări – uneori sau chiar foarte rar –, dar asta de departe nu este sursa noastră principală de venit. Dacă e să te uiți la instastory-urile postate, ai zice că sunt acolo non-stop, însă factorul de decizie la mine e Beatrice.”

#gallery-2 { margin: auto; } #gallery-2 .gallery-item { float: left; margin-top: 10px; text-align: center; width: 50%; } #gallery-2 img { border: 2px solid #cfcfcf; } #gallery-2 .gallery-caption { margin-left: 0; } /* see gallery_shortcode() in wp-includes/media.php */

Când devii „om public” online, greutatea cuvântului pe care-l rostești își dublează semnificația. Responsabilitatea de a vorbi în public despre anumite probleme are în fond deseori o abordare specială. Am ales de cuviință să aflu ce crede despre asta protagonista noastră care este „ascultată” de 34 000 de oameni. „Orice om educat se face responsabil de tot ceea ce spune, fie că e vorba de un grup restrâns format din trei cumetri, fie de 50 000 de oameni care-l urmăresc online. Diferența e că subiectele mai delicate necesită și o abordare mai specială. E una când povestești într-o postare despre cel mai bun cheesecake pe care l-ai mâncat aseară într-un local și îi îndemni pe oameni să meargă neapărat acolo, și e cu totul o altă treabă când relatezi o situație prin care ai trecut acum câteva zile și-i îndemni pe oameni să fie toleranți, empatici și mai buni. Cert este că cel mai bine iese atunci când omul potrivit vorbește la subiectul care i se potrivește.”

Media de socializare i-a modificat ușor manifestarea de „eu în public”, iar Ludmila se amuză pe marginea acestui subiect: „Uneori, îi zic soțului: «Gata, Ghenadie! Nu ne mai putem certa undeva în public, trebuie să am răbdare până acasă»”. (râde)

Pe lângă faptul că Ludmila are curajul de a-și păstra inima puternică, ea vorbește pe rețelele de socializare cu oameni despre lucruri care nu sunt deloc lucruri, adunându-și „gașca” fără giveaway-uri și concursuri ieftine. Pare să-și trăiască viața cu entuziasm pueril. Cum altfel să-i dai sens? Doar trăind intens fiece moment. Dincolo de alegorii, găsirea „combustibilului” pentru a merge înainte nu întotdeauna e o însărcinare ușoară. Și totuși, se poate!

„Bineînțeles că în viață se pot întâmpla situații pe care nu le poți controla, situații tragice cum ar fi o boală, un handicap sau pierderea cuiva drag. Eu? A trebuit să accept că, deși în viață au existat lucruri pe care nu le-am putut nicidecum controla, sunt 100 % responsabilă pentru modul în care îmi trăiesc viața după aceste evenimente. Aceasta e valabil întotdeauna, de fiecare dată, fără nicio scuză, pentru că știi cum e: ori îți controlezi destinul ori te va controla el pe tine. Îmi place să trăiesc. Motivația nu vine din exterior, de la lucruri, oameni, locuri.”

De când media de socializare a devenit tot mai omniprezentă în viața unora dintre noi, tot mai ușor am început să ne transformăm în „instrumente ușor de manevrat” sau în „curajoșii” care ajung a fi ombudsmanii online-ului, crezând că pot să jignească fără nicio remușcare. Eram curioasă să știu despre cum și-ar dori să vadă ea societatea, având la îndemână „unealta” Instagram.

„Beneficiile accesului la internet sunt extraordinare, nu contest asta. Adesea însă utilizatorii acestuia o iau cam razna, fiind siguri în convingerea că pot salva lumea cu o observație de gramatică sau cu niște reguli de moralitate. Îmi place să cred totuși că lumea poate fi salvată cu bunătate, credință și empatie. Anume asta vreau să transmit eu: să arăt oamenilor o altă prismă decât cea a stereotipurilor depășite și a concepțiilor greșite despre această anomalie genetică. Nu o fac pentru jale și compasiune, ci pentru a insufla TOLERANȚĂ față de cei care sunt un pic mai diferiți decât majoritatea.”

Suntem responsabili în primul rând în raport cu noi atunci când ne etichetăm viața pe internet, iar atunci când reușim să ne facem auziți, tot ce spunem poate deveni armă. Iar dacă ajungem să promovăm ceva, să fie despre bine și despre dragoste.

Preluat de la: diez.md