Cum e să îți cumperi o casă la sat atunci când majoritatea vor să le vândă și ce faci cu ea mai departe, Ana a povestit într-un text pe blogul său apostrof.md.

„Iubesc de mică satul și dintotdeauna mi-am dorit o căsuță la sat. Într-o zi, o să avem una și la Vadul Rașcov. Până atunci însă, vrem să fim mai aproape de capitală ca să facem ușor naveta. De aceea, ne-am făcut gospodari cu casă în satul Râșcova, raionul Criuleni (la doar 35 de kilometri de Chișinău și vreo 15 – de Butuceni). Am cumpărat o căsuță despre care documentele spun că e din 1930, însă vecina Valentina se jură că are cel mult 70 de ani. Dânsa insistă că venea să se joace pe acoperișul casei când se construia. Astăzi, doamna are 74 de ani.

Mai pe scurt, cifrele nu prea contează. Ne bucurăm că am găsit o căsuță bătrânească practic în inima Codrilor. Unii specialiști cred că suntem nebuni pentru că ne dorim să o restaurăm, dar eu nici nu vreau să mă gândesc la un alt scenariu și sunt nerăbdătoare să văd ce o să iasă. Pe de altă parte, savurez pe deplin procesul și zbor de fericire. În afară de sarcină și de nașterea copiilor, nu am mai zămislit nimic atât de interesant și de diferit de tot ce ne oferă cotidianul.

L-am înnebunit pe soțul meu cu ideea de a ne implica la maximum, să lăsăm în fiecare colțișor de casă și de curte amprenta noastră. Să fie un proiect de suflet, la propriu. Să lucrăm și noi, nu doar muncitorii. Așa că l-am rugat fierbinte să curățim noi curtea de gunoi și de liane, de copaci care nu mai dau roadă bună și nu lasă razele soarelui să pătrundă în ogradă, în casă. Vom scoate și via, mult prea bătrână, pe care nu a pus mână de om ani buni. Din 2016 încoace, cățelul Tobis păzește casa și ograda pustie.

Ne-am suflecat mânecile și am curățit ieri gunoiștea din curte. Am umplut câțiva saci cu plastic și conserve, borcane pe care nu vrem să le păstrăm. Mai am un motiv pentru care mi-am dorit să facem noi curățenie. Admiteam că meșterii nu vor sorta gunoiul și că îl vor duce grămadă la gunoiștea din sat. Iar asta e inadmisibil. Dacă se mai apucă cineva de restaurat/reconstruit o casă bătrânească, mi-aș dori să se gândească la acest aspect, să selecteze deșeurile.

Făcând abstracție de gunoiul de pe lângă casă, o să vă mărturisesc: această cochetă căsuță, cu verandă la intrare, m-a cucerit de la prima vedere. A doua zi, după ce am citit anunțul, eram la poartă, apoi în legătură telefonică cu proprietarul. Îi spuneam că o luăm noi, că poate scoate anunțul. Ne-a plăcut cum e amplasată, stilul arhitectural (bunicii mei tot aveau verandă), am simțit o energie inexplicabil de bună. M-am simțit, din prima, acasă.

Am mai simțit și ceva mistic în toată povestea, căci nimic nu a fost mișcat din loc de când bătrânul Mitea a murit. Iar a decedat el la numai un an după moartea soției sale. Hainele ei mai stăteau în cui, lângă ale lui, de parcă ar fi trăit împreună până la ultima lor răsuflare.

Aveam senzația că stăpânii au ieșit după poartă ca să revină peste cinci minute. Farfuriile de pe masa de afară de lângă cuptor, tigaia cu ulei de pe plită dau senzația că ei numai-numai au mâncat și au plecat grăbiți. Prosoapele parcă proaspăt împăturite, au fost puse pe pat ca să fie clădite în dulăpior. Pantalonii călcați, cu o dungă precisă și ascuțită asemenea unei lame de cuțit, au fost puși pe speteaza scaunului lângă cămașă, la fel, perfect călcată. Și rochia așteaptă cuminte să fie scoasă la plimbare. Cât bun gust am găsit în casa mare. Cearșafuri cu horboțică, prosoape, haine frumoase. Se îmbrăcau îngrijit. Mă credeți că nu am găsit nicio pată nicăieri? Nu știu cu ce spălau ei stofele, dar la sigur era ceva bun, ținând cont că nici mașină de spălat nu aveau. Nu aveau nici apă la robinet. Aduceau apă în găleți de la fântâna cu cumpănă până în ultima lor zi și nu voiau să schimbe asta. Fiecare propunere a feciorului de a le aduce apă în robinete a fost respinsă. Trăiau simplu.

Cât strângeam obiectele din casă, mă tot gândeam la diferite lucruri legate de viața noastră pe Pământ. E atât de fragilă și efemeră. Niciodată nu știm când va trebui să plecăm și sunt atât de importante urmele pe care le lăsăm. Nici bătrânul din această casă nu știa că nu va mai reveni de la Chișinău, unde a mers să își viziteze fiul și nepoții. S-a prăbușit pe o stradă din Chișinău, unde a fost găsit mort după o zi sau două de căutări. Nu a luat cu el nimic din ceea ce au agonisit ei timp de o viață. Nu au agonisit multe lucruri materiale, dar judecând după cum a trăit în ultimele zile, înțeleg că nici nu avea nevoie de ele. Hainele pe care le păstra în Casa Mare le purta rar, prin casă și curte purta izmene și încălțăminte comode.

Și m-am gândit că unul dintre frumoasele trofee ale bătrâneții este traiul simplu. Atunci nu mai ai nevoie de nimic, decât de liniște. Și de un apel… de la copii. Mi-l imaginez pe bunelul Mitea, așezat pe scaunul din lemn masiv, adus de fecior din Germania, culegându-i numărul scris cu mâna lui sau poate a soției pe hârtie. Avea «ungherul» lui pentru convorbiri telefonice. La masă. Lângă fereastra care privește spre poartă. Îmi dau lacrimile cât scriu…

Toți ne grăbim undeva, plecăm, lăsăm în urmă țara și familia. Nu judec pe nimeni, doar constat, deloc original, că satele noastre sunt pe moarte. Și asta când tocmai acolo era viața autentică. Mă doare inima să văd anunțuri «Se vinde» aproape la fiecare poartă dintr-un sat. Și tot inima mea se bucură atunci când văd pe rețelele sociale că tineri revin la țară, cumpără sau construiesc case în localitățile rurale. Ne-am rupt atât de tare la oraș, ca să înțelegem că vrem înapoi în sat – la apusuri cu lătrat de câini pe fundal (muzica mea preferată la amurg)”, povestește Anna.

Continuarea istorioarei, dar și câteva sfaturi utile pentru cei care planifică să-și cumpere o căsuță în sat și să o restaureze găsiți AICI!

Preluat de la: diez.md