La sfârșitul primăverii am participat la un press trip de trei zile în Alanya, una dintre cele mai cunoscute destinații turistice din Turcia. Orașul se află pe țărmul Mării Mediterane, la aproape două ore distanță de Antalya, și pune la dispoziția vizitatorilor săi un bogat patrimoniu cultural – valorificat la maximum de autorități, o climă plăcută, plaja și zeci de evenimente desfășurate zilnic, mai ales în perioada estivală. Care sunt plusurile și minusurile Alanyei, de ce face să o vizitezi și ce nu m-am așteptat să văd acolo îți spun în continuare.

Un press trip este o călătorie organizată pentru jurnaliști, ale cărei costuri sunt acoperite de organizatori, cu scopul de a promova o destinație, un eveniment sau un serviciu. Participarea în astfel de deplasări este o practică obișnuită, însă jurnaliștii trebuie să prezinte informațiile echidistant și să menționeze clar contextul în care a fost realizat materialul. Deci, asta fac acum.

În Turcia am ajuns cu avionul. Am zburat vreo două ore, pornindu-mă la 4 dimineața, timp în care am reușit să mănânc un sandviș, să editez puțin textul tezei mele de licență și, pe final, să dorm vreo 20 de minute. Am aterizat pe aeroportul din Antalya, al treilea ca mărime din țară, apoi cu un microbuz urma să ajungem la hotel.

Pe drum șoferul s-a oprit la o benzinărie și ne-a servit cu o cafea, menționând că este din contul său. A urmat un dialog în limbile turcă, engleză și un pic de română, în care i-am mulțumit și am menționat că peisajele din jur sunt very good.

Nu știu dacă gestul face parte din cultura și tradiția șoferului sau este doar o metodă de lobby a organizatorilor, însă după ce am servit cafeaua m-am simțit mult mai bine. A urmat încă o oră de mers, în care am admirat malul mării, culoarea specifică a cerului, felul în care sunt construite casele și, mai la final, o avalanșă de corăbii și mii de stegulețe ale Turciei. Simțeam că ochii îmi fug în toate părțile de teamă ca să nu le scape ceva și mai frumos, iar „Ștefan cel Mare mă privește crunt și îngândurat din înaltul cerului”.

La ora 8:00 microbuzul a staționat în fața hotelului. E ușor să fii matinal când nu prea apuci să dormi, iar peisajele din jur îmi sugerau că voi dormi deja în Moldova. Activitățile oficiale urmau să înceapă abia spre seară, deci aveam vreo nouă ore la dispoziție ca să descopăr împrejurimile.

Principalul motiv pentru care merită să vii în Alanya este extazul vizual pe care îl trăiești încă din prima zi. Ulterior, te acomodezi cu frumosul, însă, în primele ore, te simți ca în film. Orașul este construit din piatră și este foarte verde, păstrând cetățile și construcțiile vechi într-o stare bună, plus, pe litoral staționează zeci de corăbii în stilul filmului „Pirații din Caraibe”.

După ce am luat micul dejun la hotel, fără a cunoaște prea multe detalii despre locațiile în care vreau să merg, am pornit la drum. Aici voi menționa primul minus: prețul la internet. Spre deosebire de Uniunea Europeană, unde datele mobile sunt la același preț ca în Moldova, în Turcia poți activa doar roamingul global, deci am cam evitat rețelele de socializare cât eram în oraș.

M-am plimbat prin oraș câteva ore. Străzile, fiind mai departe de litoral, nu erau aglomerate și circulau puține mașini. Cu cât urcam mai sus, cu atât orașul părea mai mare. Inițial, voiam să ajung până sus, acolo unde se zăreau ultimele case, însă am renunțat pe parcurs, cu speranța că voi parcurge același drum în zilele următoare alături de ghid.

Alanya nu înseamnă doar mare, în apropiere se întinde și un lanț muntos, pe care însă nu îl puteam desluși din cauza ceții.

Al doilea meu „șoc cultural” în acea zi, după peisaje, a fost prețul la produsele din tutun. Fumatul ucide și te face mai sărac, însă, în Turcia, doar te ucide, fiindcă un pachet de țigări este de două ori mai ieftin decât în Republica Moldova. În același timp, prețurile la produsele alimentare în Alanya sunt destul de aproape de cele din Chișinău, fiind în unele cazuri puțin mai mari sau puțin mai mici.

După vreo trei ore de mers, m-am întors la hotel și am dormit câteva ore, iar la 15:00 am mers la piață. Cine a mai fost în Turcia, știe cum arată un bazar clasic turcesc: dulciuri, suvenire și haine ca în magazinele de la Chișinău, doar că mai ieftine. După o rundă lungă de negocieri, am luat lokum și baklava.

Ulterior am mers la food stand-ul cu mâncare tradițională turcească, aflat în preajma hotelului, și am gustat pentru prima dată tantuni. M-a costat aproape 100 MDL. Aceasta este o mâncare tradițională turcească preparată din carne tocată mărunt, ardei, vinete, roșii și, uneori, ceapă, servită în lipie sau în pâine.

Pe lângă tantuni, vânzătorul m-a convins să iau și un pahar cu ayran – băutură tradițională turcească din iaurt, apă și sare. Așa-numitul meu mic-dejun l-am apreciat cu nota 7,5 din 10, fiindcă a fost destul de bun și sățios, dar nu sunt fanul cărnii de miel.

Vizita mea a avut loc în contextul desfășurării Festivalului Internațional de Cultură, Artă și Turism din Alanya, aflat la a 24-a ediție.

Evenimentul a început cu o amplă paradă organizată în centrul orașului, de la Monumentul Atatürk spre zona portului, acolo unde, în următoarele zile, urmau să aibă loc concerte, expoziții și alte activități culturale.

Mustafa Kemal Atatürk a fost fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia, fiind una dintre cele mai importante figuri din istoria modernă a țării. Practic în majoritatea orașelor poți găsi monumente și imagini cu acesta, iar legislația turcă prevede inclusiv pedepse cu închisoarea pentru insultarea publică a memoriei lui Atatürk.

Parada a durat câteva ore și a adunat mii de persoane. O parte dintre participanții săi reprezentau alte țări, fiind îmbrăcați în costume tradiționale și fluturând steaguri. M-am întâlnit inclusiv cu persoane din Republica Moldova.

Restul persoanelor reflectau cultura Alanyei, la paradă au participat atât tineri de la cluburi sportive sau instituții de învățământ, cât și persoane adulte, cu mașini clasice sau tractoare cu fructe.

Fiind un oraș turistic, Alanya organizează constant festivaluri, concerte și evenimente culturale, multe dintre ele au devenit deja tradiții anuale. În următoarele luni orașul va găzdui Festivalul Internațional de Jazz, Festivalul Fructelor Tropicale și Târgul Internațional de Crăciun.

După paradă am mers la un concert unde, pe lângă discursurile oficialilor, a evoluat Aspendos Ensemble cu mai multe piese vocal-instrumentale.

Spre seară am vizitat mai multe expoziții. În cadrul lor era prezentată istoria regiunii, ocupațiile oamenilor și mâncarea tradițională a acestora. Printre altele, am văzut și niște flori unice în regiune, care însă erau reproduse din mătase.

Mătasea face parte din patrimoniul Alanyei, deci, la festival, aceasta avea o zonă expozițională aparte. Acolo am văzut „doi viermi care se sărutau”, obiecte decorative și chiar un război de țesut. Potrivit autorităților locale, tradiția țesutului în regiune are o istorie de aproape 1.000 de ani, în special fiindcă orașul se află în preajma uneia dintre rutele care leagă Drumul Mătăsii de Marea Mediterană.

În trecut viermii de mătase erau crescuți în gospodăriile din apropierea cetății, iar regiunea producea mătase pentru palat.

Pe la ora 21:00 am plecat la cină, unde am încercat și mercimek çorbası, o supă specifică Turciei. Aproape de miazănoapte eram din nou la hotel. Afară răsuna muzica destul de tare, însă dorința mea de contopire cu perna și cearșaful a predominat considerabil orice sunet extern.

A doua zi am început-o la ora 9:00 și urma să fie una dintre cele mai interesante, fiindcă am vizitat principalele atracții turistice ale orașului: Peștera Damlataş, Castelul Alanya și Turnul Roșu.

Pentru început am fost la Peștera Damlataş. Aceasta este formată din stalactite și stalagmite, care s-ar fi format acum aproximativ 10.000-15.000 de ani, și a fost descoperită întâmplător în anul 1948, în timpul deschiderii unei cariere de piatră pentru construcția portului.

În peșteră mereu se menține temperatură de aproximativ 22,3 °C și o umiditate foarte ridicată. Localnicii spun că aerul său ar fi benefic pentru persoanele cu afecțiuni respiratorii, iar în interiorul său nu ai voie să atingi formațiunile și să vorbești tare.

Eu, desigur, respectam regulile și nu mă încumetam să ridic vocea, fiindcă, din câte țin minte, în desenele animate din cauza sunetului puternic cădeau rocile ascuțite de sus. Locația are un fel de liniște a sa, în care vrei să stai și să simți încet trecerea timpului.

Din turcă damlataş se traduce ca „piatra care picură”.

Peștera se află în apropierea mării, la câțiva metri de plajă, iar în preajma ei își desfășura businessul un domn cu trei papagali mari. Ei puteau să apară într-o fotografie comună cu tine și, mai ales, copiii tăi.

Vedeți zidul din colțul stâng al imaginii de mai sus? Călătoria noastră a continuat în acea zonă, unde se află Castelului Alanya și, printre altele, cel mai înalt loc din regiune.

Castelul Alanya se află pe o stâncă, la aproximativ 250 de metri deasupra nivelului mării, și este înconjurat de ziduri de apărare lungi de circa șase kilometri. Forma sa actuală a început să fie construită în anul 1221, pe timpul sultanului selgiucid Alaeddin Keykubad I. De-a lungul timpului locul a fost influențat de mai multe civilizații, precum cea elenistică, romană, bizantină, selgiucidă și otomană.

Castelul nu este o singură clădire, ci un ansamblu format din ziduri, porți, turnuri, cisterne, ruine de biserici, moschei, locuințe vechi și zone interioare. Pe unele dintre ele le-am vizitat și noi.

Noi, pentru început, am vizitat partea superioară, numită İç Kale, adică „castelul interior”. Această zonă era cândva nucleul cel mai protejat al cetății, utilizată pentru apărare, conducere, locuire și depozitarea apei.

În prima imagine se află o biserică bizantină. Potrivit autorităților locale, aceasta a fost construită în secolul al XII-lea pe ruinele unei biserici mai vechi, datând din jurul secolului al VI-lea. Din punct de vedere vizual, pentru mine, locul nu a fost prea deosebit, însă, având un ghid bun, acele ruine capătă cu totul o altă semnificație.

În celelalte fotografii este traseul pe care l-am parcurs în interiorul părții superioare a castelului. Mi s-a părut interesant cum autoritățile chiar și din pietrele de la castel fac o potențială atracție turistă. Cea mai interesantă locație de la İç Kale a fost Adam Atacağı – „Aruncătorul Omului”, locul de unde poate fi văzută o bună parte a orașului. Știu că vă întrebați de ce denumirea se traduce astfel. Locația este o fostă cisternă, unde anterior ar fi fost aruncați prizonierii.

Legenda spune că prizonierii condamnați de la castel primeau trei pietre și trebuiau să le arunce până în mare. Cei care nu reușeau erau aruncați în cisternă, folosită ca temniță. În 1999 Adam Atacağı a fost declarat patrimoniu cultural protejat.

În regiune sunt aproape 400 de cisterne cu apă. Acestea erau folosite pentru a asigura alimentarea palatului în timpul asediilor.

Cisternele sunt practic niște rezervoare subterane sau semiîngropate, construite din piatră, cărămidă și mortar. Apa din interiorul lor era colectată mai ales din ploaie, prin acoperișuri, curți și canale care o direcționau către ea.

Tot în apropiere de İç Kale se află mai multe case tradiționale alanyeze, care astăzi sunt mai degrabă un fel de muzee destinate turiștilor. În preajma lor se află și câteva locații unde poți mânca sau cumpăra, spre exemplu, fructe. Eu am băut o cafea tradițională turcească. Semăna destul de mult cu a noastră, însă, pentru a mai adăuga o bifă la „lista lucrurilor ce trebuie făcute în Turcia”, merită de gustat.

La amiază am mâncat un kebab turcesc și am gustat rakı, o băutură alcoolică tradițională turcească. Când este amestecată cu apă, ea capătă o culoare alb-lăptoasă, motiv pentru care este numită și „laptele leului”. De obicei, se bea încet, alături de meze – aperitive sau gustări mici servite la masă, populare în Turcia.

Kebabul a fost bun, având un gust diferit de ceea ce mănânc la Chișinău, însă face de menționat că eram la un restaurant. Rakı, însă, nu a fost creat pentru mine, deși mi-a plăcut procesul de pregătire a acestuia. Practic a fost amestecat în fața mea și am văzut cum i se schimbă culorea.

Următoarea „stație” a fost Turnul Roșu, unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale orașului. El a fost construit în 1226 pentru a apăra portul, șantierul naval și Castelul Alanya de atacurile venite dinspre mare. Eu „am pus ochiul pe el” încă din prima zi, fiindcă se afla la câțiva metri de hotel și iese ușor în evidență. Atunci nu mă gândeam că peste o zi urma să ajung în vârful său.

În interiorul turnului, la primul etaj, era amenajată o expoziție internațională de caricaturi, cu tema „Caravana”. Mie cel mai mult mi-a plăcut o lucrare realizată de artistul ucrainean Volodâmâr Kazanevskâi. Ea surprinde mai multe persoane cu capul în formă de inel, care merg „orbește” după „un steag infiltrat în mințile lor”. Caricatura, presupun eu, este o critică a manipulării maselor de către stat.

Turnul avea mai multe etaje și, pentru a ajunge în vârf, am parcurs timp de câteva minute scările. Zici că eram în Game of Thrones, mai ales când priveam zidurile ce legau turnul de traseul fortificat. Etajele de mai sus practic erau goale, deși eu am găsit și acolo niște găuri destinate arcașilor din turn.

Biletul în turn, însă, merită a fi cumpărat în special pentru ultimul nivel: vezi Alanya de sus și simți că te-ai întors în timp, așteptând corăbiile inamice la orizont. Cât stăteam sus, încercam să-mi închipui cum trăiau oamenii aici cândva, cine se urca în vârful turnului, cum era păzit noaptea și unde era luat prânzul. Probabil mâncarea se lua la pachet, fiindcă scările acelea se ridică greu.

Traseul din ultima fotografie, pe care l-am parcurs și noi, duce spre fostul șantier naval. În trecut acolo se construiau și se adăposteau nave. Astăzi, zona a devenit atracție turistică. În interiorul șantierului simți cum valurile parcă ar lovi mai tare în mal. E ceva puțin sumbru în acel loc. De asemenea, sunt și câteva corăbii sau, mai bine zis, corăbioare, care surprind etapele de construcție a acestora.

Seara s-a încheiat aproape de ora 23:00, după care am mâncat o minunată friptură cu cartofi și sosuri de ciuperci. Urma să dorm mult.

A treia zi, oficial, trebuia să înceapă la ora 12:00, deci eu am avut grijă să dorm până la 11:30. Urma să mergem cu barca, să ne bronzăm și să admirăm natura. Ei și, desigur, să ne plimbăm dintr-o parte în alta.

Pe la ora 12:30, am lăsat încălțămintea pe un mic covoraș de la marginea malului și am sărit la bordul unui vas alb cu două niveluri, numit Angel. Timp de vreo trei ore am mers în larg ascultând 50 Cent, speriindu-ne de claxoanele corăbiilor mai mari și admirând peisajele Alanyei de pe apă.

Pe la ora 14:00 am luat prânzul direct pe barcă. Apoi am mâncat fructe la etajul 2, discutând cu ceilalți pasageri despre politică și mass-media. Am ajuns la concluzia că, în cel mai rău caz, așteptăm jurnaliștii români la Chișinău. Aici inclusiv țigările sunt mai ieftine și avem plăcinte bune.

În preajma altui mal, aflat deja în apropierea orașului, erau aranjate mai multe corăbii și un târg, unde se găseau diferite lucrări manuale, dar și produse alimentare.

După călătoria cu barca am revenit la hotel. Până la cină mai erau vreo două ore, deci am reușit să mai caut dulciuri prin piață. Apoi am mâncat. În fiecare loc mâncarea a fost bună, însă ceaiul de măr… voi căuta diseară rețeta.

Aproape de miezul nopții am mers la un nou concert, revenind acasă probabil după miazănoapte. Eh, seara, cât făceam bagajele, aveam un fel de nostalgie: „Ar fi bine să mai revin odată aici”.

Peste câteva ore am zburat spre Istanbul, apoi la Chișinău.

Preluat de la: diez.md