După deces, divorţul este considerat cel mai traumatizant eveniment, deoarece separarea reprezintă o pierdere, chiar dacă partenerii sunt cei care aleg să se despartă.
Familia este baza de siguranţă pentru copil. Dar ce se întâmplă când părinţii divorţează?
Suntem diferiţi şi în faţa unei situaţii traumatice fiecare reacţionăm diferit, însă, de departe, copilul este cel care resimte cel mai puternic efectele unui divorţ.
<!–
Formul de quiz
–>
Cei mai mulţi copii reclamă că trăiesc cu sentimentul că ei au greşit cu ceva şi de aceea părinţii s-au despărţit. Odată instalat sentimentul de vinovăţie, care apare mai ales în perioada pubertăţii, le poate crea convingerea că o căsătorie şi naşterea copiilor reprezintă doar suferinţă, motiv pentru care vor alege să nu îşi întemeieze o familie, ca să nu provoace asemenea suferinţă altor copii.
În funcţie de vârsta la care s-a produs separarea, copiii reuşesc să perceapă ceea ce se întâmplă. De aceea, atât părinţii, cât şi copiii este bine să ceară ajutor specializat atunci când se simt depăşiţi de situaţie.
Starea emoţională a părintelui alături de care rămâne copilul este cea care influenţează în mare parte starea copilului, fie că alege să îi spună prea multe copilului, transformându-l în confidentul său, fie că alege să nu îi ofere prea multe explicaţii, fiind absorbit de propria traumă de separare căruia nu îi face faţă.
După divorţ, rolul parental este total schimbat, de aceea baza de siguranţă ar trebui să fie una dintre principalele priorităţi. Celebra pediatră psihanalistă Francoise Dolto spune că atunci când părinţii se separă, copilul nu îşi pierde doar părintele care pleacă, ci şi pe cel cu care rămâne, pentru că părintele alături de care rămâne copilul trebuie să suplinească ambele roluri, atât pe cel de mamă, cât şi pe cel de tată, iar astfel nu este nici mamă, nici tată. După divorţ, timpul petrecut cu copilul este mult mai redus.
Un alt aspect demn de luat în seamă este ceea ce se întâmplă înainte de divorţ, de cât timp există conflictul în familie, secretele, lucrurile nespuse, scenele de abuz fizic şi emoţional la care a asistat copilul înainte de separarea părinţilor.
De multe ori, părinţii aleg să nu se despartă, deşi recunosc că nu mai formează un cuplu, că există tensiuni între ei, însă nu bănuiesc că toate acestea sunt resimţite ca o ameninţare de către copil, efectele fiind mult mai traumatizante decât divorţul în sine.
Ce îi spunem copilului despre divorţ
Pentru a putea înţelege mai bine ceea ce se întâmplă, este necesar să fim sinceri cu copilul şi el să afle motivele reale ale divorţului: „tatăl/mama iubeşte pe altcineva” sau „tatăl/mama consumă prea mult alcool”, „tatăl/mama este prea gelos/geloasă”.
Dezorientarea este mult mai mare atunci când motivele invocate nu sunt reale, ci i se spune, de exemplu, „tatăl tău a plecat într-o delegaţie pentru 3 luni”.
Este necesar să i se vorbească copilului deschis despre procesul de separare şi despre ceea ce urmează să se întâmple, asigurându-l de susţinere.
Cum recunoaştem că un copil este afectat
În primul rând atenţia este un indiciu foarte bun. Dacă copilul este afectat emoţional, el va avea dificultăţi de concentrare la şcoală în timpul orelor sau va alege să obţină performanţe şcolare cât mai bune, ca refuz de a se mai gândi la propria suferinţă.
Golul lăsat în urma separării îl poate face pe copil să devină apatic, retras şi necomunicativ, fiind absorbit de propriile gânduri şi temeri, îşi poate pierde motivaţia pentru diverse activităţi, poate refuza să mai meargă la şcoală, poate avea coşmaruri sau insomnii sau chiar manifestări psihosomatice, dureri de cap, de stomac, vărsături.
Atunci când nu reuşeşte să îşi ţină în frâu furia faţă de propria situaţie familială, copilul transferă această furie către cei din jur, manifestând probleme comportamentale.
Cum procedăm?
Cel mai important aspect este comunicarea, atât pentru copii, cât şi pentru părinţi, iar dacă este nevoie, să se apeleze la un specialist pentru a facilita exprimarea liberă a emoţiilor, dar mai ales să se poată înţelege pe ei în noul context.
Părinţii, în calitate de garanţi ai securităţii, trebuie să îl ajute pe copil să facă distincţie între angajamentul faţă de parteneri şi angajamentul faţă de copil şi să sublinieze că deşi se despart niciunul dintre ei nu regretă naşterea copilului.
Ambii părinţi ar trebui să ştie că odată ce au adus pe lume un copil au responsabilitatea de a se ocupa de creşterea şi educarea lui. Părinţii, indiferent ce aleg să facă cu viaţa lor, au această datorie de responsabilitate de a se ocupa de copil.
Copilului trebuie să îi se amintească faptul că deşi poate nu înţelege deciziile adulţilor, când va creşte, va vedea situaţia altfel, dar până atunci are şi el obligaţia să nu îşi judece părinţii pentru că îşi face rău lui însuşi. Copilul trebuie asigurat în permanenţă de iubire şi susţinere, iar conflictele dintre părinţi nu trebuie să ajungă la el.
Cu cât mai mult durează procesul de separare, cu atât mai puţin traumatic este pentru copil. Acolo unde se poate, desigur, este bine ca părinţii să îşi anunţe copilul din timp că intenţionează să divorţeze, pentru a se putea obişnui cu ideea, iar separarea să se producă lent.
Este de evitat lupta pentru custodie. În cazul în care nu se ajunge la o înţelegere amiabilă, părinţii pot solicita medierea situaţiei.
Nu mereu este posibil, dar pe copil îl ajută mult să rămână în casa în care a locuit cu părinţii înainte de divorţ. Familiaritatea spaţiului îl ajută să se simtă mai în siguranţă. Copilul are nevoie de continuitate spaţio temporală, relaţională, socială. Astfel, cu cât mai puţine schimbări, cu atât separarea poate fi suportată mai uşor.
Este necesar ca fiecare părinte să stabilească o relaţie de încredere şi susţinere cu copilul său. De multe ori, mamele sunt cele care reclamă că taţii nu petrec timp de calitate cu copiii după divorţ, însă este foarte importantă relaţia, faptul că sunt împreună, că acel copil îşi doreşte să îl revadă pe tată.
După revenirea de la un părinte la altul, părinţii sunt curioşi să afle ce s-a întâmplat în perioada în care a fost cu celălalt părinte. Acest aspect ar trebui să conteze doar în măsura în care copilul vrea să povestească sau este necesar în vederea organizării copilului (de exemplu, apar probleme de sănătate).
Adesea, copiii pot avea anumite reacţii psihosomatice când merg la părintele cu care nu stau în mod curent, din cauza emoţiei puternice de revedere, cum ar fi vomă (cel mai adesea), dureri de burtă, de cap, febră.
Aceste reacţii sunt normale, mai ales la vârste mici, când copiii nu ştiu să îşi ţină în frâu emoţiile. De asemenea, pentru o bună relaţionare, părintele cu care copilul nu locuieşte permanent trebuie să ţină cont de promisiunile sau angajamentele făcute faţă de copil şi să le respecte.
Preluat de la: csid.ro
