Scriitorul român Vasile Ernu, pe fundalul sărbătorilor pascale, s-a întrebat în una dintre postările sale de pe Facebook: „De ce se dau cu var copacii și bordurile în Est?”. Tot dumnealui a și răspuns, oferind cititorilor o mică povestire pe cât de cotidiană, pe atât de filosofică, din perspectivele istoriei și politicului, la care mulți dintre noi la sigur nu s-au gândit niciodată.
Cred că toți dintre noi, în special cei crescuți la țară (mai ales atunci când ne punea mama de unii singuri să văruim toți copacii din gospodărie), dar și cei de la oraș (când plecați de sărbători pe la bunici), cel puțin o dată ne-am gândit: „De ce oare dă lumea copacii cu var?”. Și cum răspunsul: „pentru a nu-i mânca insectele” părea destul de logic, preferam a ne concentra meditația asupra unor teme ceva mai esențiale pentru perioada aceea. Cam de aici a pornit și Vasile Ernu, doar că, spre deosebire de copilărie, acum „peisajul alb” este puțin mai amplu și interacțiunea insectelor cu bordura naște, vrei nu vrei, semne de întrebare. Vasile Ernu a abordat tema dată, nu numaidecât din cauza bordurii. La urma urmei, oamenii poate dau bordura cu var pentru a fi pur și simplu frumoasă. Principalul semn de întrebare s-a înălțat în mintea scriitorului anume din cauză că în Occident, unde sunt de asemenea insecte, nu se dau copacii și bordurile cu var.
„Primul lucru care m-a surprins în Occident de Paște – măi, ăștia nu dau cu var copacii? De ce? Ei nu știu de var pe copaci? Vai de capul lor…
Eu sunt înnebunit după acest tip de detalii – numesc asta «Peisaj politic». De ce în Est se dau cu var copacii, iar în vest – nu? Care este secretul? Eu cred în cauzalități și o logică a lucrurilor. Adică nu de nebuni fac oamenii asta. Dar de ce o fac?
Astăzi, primul lucru care ți se răspunde dacă întrebi asta e legat de agro-biochimie: antiparaziți, antiiepuri sau păstrează copacii mai bine. O fi și asta, dar vesticii de ce nu dau? Nu au var?
Dar de ce și bordurile? Iepurii nu mănâncă borduri și mă îndoiesc că mănâncă plopii aceia groși de pe marginea șoselei.
Dar an de an, în fiecare primăvară pe tot cuprinsul fostului imperiu, copiii, țăranii, muncitorii și birocrații ieșeau la văruit copaci, stâlpi și borduri. Am făcut-o toți cei născuți acolo, am făcut-o și eu cel puțin 15 ani.
De ce? Când a început totul? Istoria spune că înainte de război acest ritual nu exista. Că la bază el este un ritual apărut în cel de Al Doilea Război Mondial. Cu o funcție practică, administrativ pragmatică – să se ghideze mai ușor în noapte tehnica de război. Bordura, copacul alb e ușor de urmărit în drumul de noapte.
Rezultatul, fiind practic și ieftin, a făcut ca după cel de Al Doilea Război Mondial administrația să apeleze la el. Era o formă ieftină de marcaj – estetică și în timp se pare că și utilă: zeama aceea de var avea multiple funcții. Mai ales că varul deja avea o întrebuințare largă în case pe criterii medical-sanitare și agriculturale.
Practic administrația s-a folosit de acest element ieftin şi mobilizator pentru a rezolva niște lucruri. Rapid, ieftin – forță de muncă gratuită, varul cu costuri minime – rezolvi administrativ: indicatoare de drum, estetica minimală, curățenia de primăvară, mobilizarea de masă și se pare și efecte pozitive agro-biochimice și medico-igienico-sanitare. Genul de element practic administrativ și ritual ideal pentru administrația de stat – mai ales pentru un stat centralist.
În timp însă, el a devenit un ritual care, chiar dacă păstrează din datele sale prime, are acum mai degrabă o altă funcție. O funcție de identificare socială, culturală și geografică: lumea care dă cu var și lumea care nu dă cu var copacii primăvara.
Repet: nu e o invenție estică neapărat, e una mai veche – dar devine un ritual de stat și de masă anume atunci. Asta mă interesează aici.
Da, noi încă vopsim masiv ouă, văruim copacii, dăm foc la vreascuri și avem alte ritualuri «primitive».
Personal, eu cred că «a da cu var copacii» e deja un soi de tradiție și tezaur cultural de identificare și mobilizare util. Eu nu l-aș lua în derâdere și nu aș renunța la el chiar dacă pare că e o marcă a «arhaicului» și a «sărăciei». Ei și? Asta mă diferențiază, iar diferența face să depășească și să universalizeze identicul. Diferența e cea apreciată de celălalt, nu repetiția.
Eu chiar aș încuraja esticii, când se mută și stau compact în Vest pe la Torino, Paris sau Londra, să-și văruiască copacii: «Aici suntem noi». Și? Așa ne marcăm noi cu var teritoriul…”
Și pe acest trio emoțional, combinat cu puțină nostalgie, patriotism și un fel de veselie (provocată, cel mai probabil, de atmosfera pascală), vă îndemn se ne povestiți și voi ce credeți despre văruitul copacilor și al bordurii, iar dacă aveți timp și vi s-a întâmplat vreodată, poate ne scrieți și despre experiența voastră în calitate de „Tom Sawyer”.
Preluat de la: diez.md
