Alina Ene – designer vestimentar, profesor şi ghid turistic internaţional, la vreo doi ani după ce a învăţat să conducă o bicicletă, s-a gândit să o conducă în direcţia Indonezia. A pedalat din România până în Iran. Şi a trăit o perioadă în Asia. Despre aventurile unei fete pe bicicletă prin lumea largă, descoperiri exterioare şi interioare în cele ce urmează.

CSÎD: De ce ar pleca o fată singură la drumuri necunoscute prin lume? Ce ar risca să descopere?
Alina Ene: Eu când am plecat, am plecat mai degrabă ca să fug de mine. Înveţi oricum multe despre tine când  călătoreşti. Cu cât mai neconvenţional: pe bicicletă, cu ia-mă nene sau stil backpacker cu atât cresc şansele că planul de acasă nu se va potrivi cu cel din târg. Orice neprevăzut, orice ieşire din bula de comfort te învaţă despre tine: cum să te împrieteneşti cu incertitudinea, despre acceptare, adaptare. Şi apoi vine o pandemie şi îţi dai seama că nu ştii nimic (râde). Descoperi lumea şi câte moduri de a trăi sunt, niciunul mai bun decât altul, doar diferite.

CSÎD:Cum a început povestea ta pe două roţi?
Alina Ene: La 26 de ani am învăţat să pedalez, iar doi ani mai târziu, în iunie 2014 am plecat pe bicicletă din faţa blocului, de una singură, cu direcţia Indonezia. La acel moment încă mă consideram designer vestimentar şi co-owner Coolta. Brandul trăieşte în continuare, deci încă puteţi cumpăra designed by Alina Ene şi chiar vă rog.
Am ajuns pe două roţi până în Tehran, Iran, de unde am zburat în Kuala Lumpur, Malaezia. Câteva pedale mai târziu am ajuns în Singapore de unde m-am îmbarcat cu direcţia Jakarta. Să călătoreşti trei zile pe vapor nu e deloc romantic, nu dacă le petreci la cală, împărţind acelaşi spaţiu cu zeci de alte suflete şi pe două picioare, şi pe patru şi cu antene.

<!– –> CITESTE PE EVZ.RO: Scandal la Starbucks! S-a scuipat în cafeaua clienţilor….

<!– –> CITESTE PE CAPITAL.RO: Se dau bani pentru români! Poţi lua 50.000 de euro…

Au trecut nişte ani de atunci. Vreo trei ani de Indonezia: primul an l-am petrecut cu bursă Darmasiswa încercând să mă adaptez la realitatea locală. Apoi am lucrat vreun an şi jumătate ca lector la două colegii de modă din Jakarta. Am urât acel oraş. În total au fost vreo trei ani de Indonezia, ani în care am urcat munţi, călătorit şi trăit cu localnici, am învăţat limba cât să mă descurc într-o conversaţie banală; în care am iubit şi suferit ca un câine; trei ani în care am cunoscut îndeaproape depresia deconectării.
În 2017 am revenit în România şi am apăsat iar butonul de reset. Timp de doi ani mi-am canalizat toate energiile să transform dorul de ducă în profesie. Cel mai dificil tur a fost unul de 21 de zile prin Asia Centrală; cel mai frumos în Tanzania. Anul acesta ar fi fost anul confirmării în noul rol de tour leader. Ar fi trebuit să-mi petrec vara ghidând britanici prin Dolomiţi, în Nordul Italiei, şi, cu nişte efort, să obţin patalamaua de lider montan în Marea Britanie.

Lumea nu este mai bună sau mai rea, ci diferită – concluzii de călător

CSÎD: Spune-ne pe scurt top 3 întâmplări din călătoriile tale care ţi-au schimbat percepţia despre lume?
Alina Ene: Cred că percepţia despre lume se schimbă treptat. Doar nişte întâmplări traumatice, ca o pandemie, au efect de întrerupător (râde). Cred că e foarte important să călătoreşti cu o curiozitate de a descoperi lumea, de a te lăsa surprins şi nu căutând să-ţi confirmi ce ştii deja, comparând şi cuantificând.
Călătoria pe bicicletă rămâne cea mai transformaţională. Fiecare om întâlnit pe drum şi care m-a găzduit, m-a primit la masă mi-a arătat că există bunătate în lume. Se poate călători solo ca femeie, pe bicicletă, din România până în Iran! Nu zic că nu au existat situaţii de tensiune sau risc. Mi s-a propus de mai multe ori sex la margine de drum. Dar ca femeie în România am suficiente poveşti de agresiune verbală sau fizică la mine-n ţară.
Am avut momente de pură fericire în care m-am simţit cu adevărat conectată cu mine şi împăcată cu alegerile mele. Un astfel de moment a fost în Armenia când m-am plimbat cu telecabina pe cel mai lung traseu din lume, Wings of Tatev, şi apoi am explorat defileul Podul diavolului, situat sub manăstirea Tatev. Nu a fost planificat. Motivul pentru care mă oprisem în Tatev a fost pentru că mi-am dat voie să iau o pauză, să accept că nu pot şi nu vreau să mă forţez să acopăr cei nu ştiu câţi km pe care mi i-am propus pentru acea zi.

Un moment din turul în Tanzania îmi vine în minte dar nu de schimbare a percepţiei despre lume ci a felului în care eu mă raportez la ea şi cum vreau eu să exist în această lume. Eram în calitate de însoţitor de grup. Abia ajunsesem la cazare. După ce mă asigur că procesul de check-in se desfăşoară ok şi toată lumea e fericită îmi dau seamă că bagajul meu lipseşte. În loc să verific că nu a fost uitat în maşină, mă pornesc ofuscată nevoie mare să bat la uşă la fiecare client, să întreb dacă nu cumva au şi bagajul meu, pentru că sigur au greşit angajaţii. În astfel de situaţii mă verific: m-aş purta astfel într-un hotel de 4 stele în Italia, aş trage aceleaşi concluzii şi emite aceleaşi pretenţii în acelaşi tip de situaţie, dar cu altfel de participanţi? Turul din Tanzania a fost dintre cele mai grozave experienţe de călătorie. Am avut şansa să merg în safari, să văd de aproape cum leopard, gheparzi (ambele animale fiind sfioase) îşi iau masa. Zanzibar a fost o experienţă interesantă. Am văzut ce înseamnă un astfel de paradis exotic unde este evident constrastul dintre viaţa turiştilor, predominant albi, izolaţi în luxury resort şi localnici. Cred că astfel de turism este o formă de neocolonialism.
Nu am avut şansa să văd ce înseamnă o ţară africană dincolo de steroripurile vehiculate în mass media dar sper să corectez acest lucru pe viitor. (VA URMA)
Instagram: @artsybike
Mai multe despre Alina, călătoarea: https://spark.adobe.com/page/DX0fkDKTfN1Lj/

Fotografii – arhivă Alina Ene