Poezia e cuvânt, care nu e obligatoriu să se scrie, să se audă sau să se vadă. Poetul sau cel care scrie poemul e şi el un cuvânt: cu ochi, cu urechi, cu respiraţie, cu inimă care să bată; cuvânt viu, ca o fiinţă.
Lumea e construită din istoria bătăilor tale de gene.
Şi seara care-i merge pe urme, şi părul împletit cu şuviţe de orizont, şi găurile din asfalt de care autoarea se împiedică „nu-s decât bătăi frenetice de gene”.
Îndrăgostiţii, atunci când poezia se aşterne în file, sunt şi ei cuvinte, acestea ajutându-i să facă schimb de identitate şi umbre:
Oamenii erau cuvinte, Cine era umbra cui?
Totul e devenire, totul e schimbare, statornicia fiind şi ea transformare a stării,
metamorfoza viselor neîmplinite.
Cei doi – el şi ea – care atunci când se ceartă nu încap în tot universul, iar când se iubesc, iată-i, încap într-o singură celulă, ei întrebându-se:
în care celulă ne înghesuim ambii?
Sângele se transformă în flori, iar inima e un buchet de maci roşii, în dorinţa de a se alătura celeilalte inimi.
Comandă volumul „Punctul” pe Libris.ro (Livrare Gratis în România) sau Bestseller.md (Livrare în Moldova și Internațional).
Să-mi suprapun inima între coastele tale metalice şi să mă dezbrac de culori la capătul retinei tale orbită de lumină.
Poemul e autentic pentru că nu şi-a pierdut inocenţa, iar inocenţei nu îi e ruşine nici de cuvinte, nici de tăceri:
tăcerea ta se tace iubindu-se cu a mea.
Voluptatea zicerii face
să cadă aerul în plămâni în flori.
Timpul se scurge pe alături de clipe făcându-le să rămână:
îmbătrânim în cuvinte nespuse.
Tânăra poetă se extrage corului, căutând
ceea ce n-am să găsesc niciodată rima spaţiului alb.
Locul comun, propoziţia previzibilă, fraza bătătorită e exclusă din comunicare atunci când intervine
sufletul ce ni se deplasează în poziţii de şah.
Poezia nu schimbă lumea, ea o perpetuează, existând independent de autoare:
unele silabe nu alcătuiesc cuvinte se trăiesc singure în trecuturi prezente.
Aşa cum, ca să se împlinească,
unele vise se leagă de ochi.
E recuperarea încrederii în poezie, în cuvinte, în sentimente, în semeni, chiar dacă
Unii oameni ne lasă cratere în suflet
Şi aici sunt prezente persoane care se dezbracă de gânduri ca peştii de solzi, tot aici se văd paşii celor plecaţi fără semne de punctuaţie, în timp ce inima ţi se zbate în piept ca un delfin într-un acvariu prea strâmt, grăbindu-te să strângi stelele ca pe nişte rufe uscate într-o primăvară eternă.
Pe când Poetul este copilul care respiră aerul de taină al candorii sub
cerul dizolvat în surâsuri.
Oracolul nu se explică. Minunea nu se justifică. Iar lumea însăşi în contextul miracolului poeziei, e o dimineaţă care continuă la nesfârşit.
Să îmi aduci aminte să mă dau jos din gândurile tale atunci când o să se termine eternitatea.
Ceea ce am citat mai sus e poezie. Poezia însăşi. Şi ea are un nume: Romina Chetraru. Salutaţi-o!
Nicolae DABIJA
Preluat de la: diez.md