Hepatita este definită ca o inflamație a ficatului care poate rezulta dintr-o varietate de cauze, cum ar fi consumul intens de alcool, tulburări autoimune, medicamente sau toxine. Cu toate acestea, cea mai frecventă cauză a hepatitei se datorează unei infecții virale, denumită „hepatită virală”.

În Statele Unite, cele mai frecvente tipuri de hepatită virală sunt hepatita A, hepatita B și hepatita C. Celelalte tipuri de hepatită virală sunt hepatitele D și E, care sunt mai rar întâlnite.

Pe baza etiologiei hepatitei, severitatea poate varia de la o boală ușoară și autolimitată până la o boală severă care necesită transplant de ficat. Hepatita poate fi clasificată în continuare în „acută” și „cronică” în funcție de durata inflamației la nivelul ficatului. Inflamația care durează mai puțin de 6 luni este definită ca „acută”, iar inflamația care durează mai mult de 6 luni este definită ca „cronică”. Deși hepatita acută este de obicei autolimitată, poate provoca și insuficiență hepatică fulminantă, în funcție de etiologie. În schimb, hepatita cronică poate duce la dezvoltarea de fibroză hepatică, ciroză, carcinom hepatocelular și caracteristici ale hipertensiunii portale, ceea ce duce la morbiditate și mortalitate semnificativă.

În articolul de mai jos, vom descrie caracteristicile principale ale hepatitei virale și a celor mai comune tipuri de hepatită virală.

Virusul hepatitei A (HAV) este un virus ARN din familia Picornaviridae. Este de obicei prezent în cea mai mare concentrație în scaunul indivizilor infectați, cea mai mare pierdere a încărcăturii virale având loc la sfârșitul perioadei de incubație a virusului. Cel mai frecvent mod de transmitere a hepatitei A este pe calea fecal-oral de la contactul cu alimente, apă sau obiecte contaminate cu materii fecale de la o persoană infectată. Este adesea întâlnită în țările în curs de dezvoltare cu o salubritate slabă și un risc crescut de răspândire fecal-oral. În Statele Unite, cel mai frecvent factor de risc pentru contractarea hepatitei A sunt călătoriile internaționale.

Perioada obișnuită de incubație a HAV este de aproximativ 2-4 săptămâni. Febra, starea generală de rău, icterul au fost descrise ca fiind cele mai frecvente simptome de prezentare pentru infecția cu HAV. Alte simptome comune includ slăbiciune, oboseală, greață, vărsături, dureri abdominale, artralgii, mialgii, diaree și anorexie.

Nu există un tratament antiviral specific pentru hepatita A. De obicei, infecția se rezolvă de la sine în câteva săptămâni sau luni. Tratamentul se concentrează pe ameliorarea simptomelor și menținerea unei diete echilibrate.

Majoritatea persoanelor cu hepatită A se recuperează complet fără complicații și dezvoltă imunitate de lungă durată la virus. Rareori, pot apărea complicații severe, dar acestea sunt neobișnuite.

Infecția cronică cu virusul hepatitei B (VHB) a avut o prevalență estimată la 257 de milioane de persoane în 2015 la nivel mondial, cu cea mai mare proporție de cazuri în regiunile Pacificului de Vest și Africa (68% din cazuri) și cu cea mai scăzută prevalență în America de Nord. VHB este un virus ADN dublu catenar aparținând familiei Hepadnaviridae, identificat pentru prima dată în 1963

Factorii de risc pentru transmiterea VHB includ antecedente de transfuzie de sânge, consum de droguri intravenoase sau accesorii, instrumente de perforare contaminate, actul sexual cu o persoană infectată și transplantul de organe.

Infecția acută cu VHB poate varia de la o boală subclinică la o hepatită icterică, prima fiind cea mai frecventă prezentare. Pacienții pot prezenta oboseală, greață, vărsături și dureri în cadranul superior drept, înainte sau în timpul apariției icterului. În timpul fazei acute, există o creștere rapidă a încărcăturii virale VHB în intervalul 10000-100000 ng/mL, împreună cu creșterea ALT și AST în intervalul 1000-2000 UI/L și creșterea bilirubinei totale.

De obicei, nu este necesar un tratament specializat pentru hepatita B acută, deoarece majoritatea oamenilor se recuperează complet în câteva luni. Tratamentul se concentrează pe ameliorarea simptomelor. Infecția cronică poate necesita tratament antiviral pe termen lung pentru a controla virusul și a preveni deteriorarea ficatului. Medicamentele antivirale pot ajuta la reducerea replicării virusului și la prevenirea complicațiilor.

Majoritatea persoanelor cu hepatită B acută se recuperează complet. Totuși, hepatita B cronică poate duce la complicații serioase, cum ar fi ciroza sau cancerul hepatic, dacă nu este gestionată corespunzător. Monitorizarea regulată și tratamentul adecvat sunt esențiale pentru prevenirea complicațiilor.

Hepatita C este o infecție a ficatului cauzată de virusul hepatitei C (HCV). Acesta este un virus ARN monocatenar mic, învelit, pozitiv, care a fost descoperit pentru prima dată în 1989 ca membru al familiei Flaviridae și este singurul membru al genului Hepacivirus. Intră în corp percutanat prin leziuni cu ace (inclusiv asistență medicală sau consumul de droguri intravenos) care conțin sânge contaminat. De asemenea, poate intra non-percutan prin transplant de organe, transfuzii de sânge, act sexual, transmitere perinatală, hemodializă, scarificare religioasă, piercing-uri, tatuaje și injecție cu imunoglobuline.

Infecția cronică cu VHC poate apărea la 50%-85% dintre pacienți, în timp ce 15%-45% dintre pacienți pot prezenta clearance-ul spontan al virusului. Majoritatea pacienților cu infecție cu HCV sunt asimptomatici sau prezintă simptome nespecifice. Acestea pot include oboseală, tulburări de somn, greață, diaree, dureri abdominale, anorexie, mialgie, artralgie, slăbiciune, depresie, anxietate și scădere în greutate. Pacienții care dezvoltă ciroză pot dezvolta icter, ascită și alte stigmate de ciroză.

Tratamentul hepatitei C s-a îmbunătățit semnificativ în ultimii ani. Medicamentele moderne, cunoscute sub numele de agenți antivirali cu acțiune directă (DAAs), pot elimina virusul HCV în majoritatea cazurilor, adesea într-o durată de tratament de 8-12 săptămâni.

Este important să se monitorizeze funcția ficatului și să se efectueze teste de urmărire pentru a evalua eficacitatea tratamentului.

Hepatita D este o infecție a ficatului cauzată de virusul hepatitei D (HDV). Este important de menționat că hepatita D nu poate infecta o persoană decât dacă aceasta este deja infectată cu virusul hepatitei B (HBV), deoarece HDV necesită HBV pentru a se replica.

HDV este un virus ARN monocatenar, considerat un virus defect care necesită existența HBV pentru exprimarea și replicarea completă. A fost descris pentru prima dată în 1977 de către Rizzetto și colab. în Italia, când au detectat un nou sistem antigen-anticorp asociat cu, dar diferit imunologic de VHB prin imunofluorescență directă.

Ca și VHB, HDV se transmite pe cale parenterală prin expunerea la sânge sau fluide corporale infectate cu un inocul extrem de mic necesar pentru transmiterea infecției.

Spectrul clinic al infecției cu HDV variază de la purtător inactiv asimptomatic până la insuficiență hepatică acută. Infecția concomitentă cu HBV și HDV duce, de obicei, la o boală ușoară autolimitată sau la o hepatită acută severă mai puțin probabilă, cu rezolvarea spontană a ambelor infecții.

Hepatita D acută se tratează de obicei prin tratamentul hepatitei B. În unele cazuri, infecția poate evolua spre o formă cronică, dar tratamentul specific pentru hepatita D este limitat.

Hepatita D cronică poate fi mai dificil de tratat. Tratamentul poate include medicamente antivirale utilizate pentru hepatita B, cum ar fi interferonul, și care pot fi eficiente în controlul infecției cu HDV, dar tratamentele sunt adesea complexe și pot avea efecte secundare.

Simptomele hepatitei variază în funcție de tipul de hepatită (A, B, C, D, E) și de stadiul infecției (acută sau cronică).

Diagnosticul hepatitei implică mai multe etape pentru a confirma prezența infecției, a identifica tipul de virus și a evalua severitatea afecțiunii.

Medicul va discuta despre simptomele tale, istoricul de expunere la factori de risc (cum ar fi contactul cu sângele, comportamente sexuale riscante sau călătoriile în zone endemice), și orice alte condiții medicale relevante.

Examinarea fizică poate include palparea abdomenului pentru a verifica sensibilitatea sau mărirea ficatului și evaluarea altor semne fizice ale hepatitei, cum ar fi icterul.

Testele pentru anticorpi detectează prezența anticorpilor specifici care indică infecția cu anumite virusuri hepatitice:

Testele funcționale ale ficatului măsoară nivelurile de enzime hepatice (AST, ALT), bilirubină și proteine pentru a evalua funcția ficatului și pentru a determina dacă există inflamare sau leziuni hepatice.

Ecografia abdominală poate arăta mărirea ficatului, schimbări structurale sau acumularea de lichide. CT sau RMN pot fi utilizate pentru a evalua mai detaliat starea ficatului și pentru a detecta complicații precum ciroza sau tumorile.

Biopsia hepatică implică prelevarea unei mostre de țesut hepatic pentru a evalua gradul de inflamație, fibroză sau ciroză. Aceasta poate fi realizată printr-o biopsie percutanată sau printr-un test neinvaziv de fibroza hepatică (cum ar fi elastografia).

Fiecare tip de hepatită poate necesita teste specifice pentru confirmare, iar interpretarea rezultatelor este importantă pentru stabilirea unui plan de tratament adecvat.

Tratamentul pentru hepatită variază în funcție de tipul de hepatită și de stadiul infecției (acută sau cronică).

Nu există un tratament antiviral specific pentru hepatita A. De obicei, infecția se rezolvă de la sine în câteva săptămâni sau luni. Gestionarea simptomelor se concentrează pe ameliorarea simptomelor și menținerea unei diete echilibrate. Este important să te odihnești și să bei suficient lichide.

Infecția acută de obicei, nu necesită tratament specific. Infecția se poate rezolva de la sine în câteva luni, dar este important să monitorizezi funcția ficatului.

În cazul infecției cronice, tratamentul poate include medicamente antivirale (ajută la controlul replicării virusului), interferon.

Este important să se monitorizeze regulat funcția ficatului și starea infecției pentru a ajusta tratamentul dacă este necesar.

S-au realizat progrese semnificative în tratamentul hepatitei C. Medicamente precum sofosbuvir, ledipasvir, daclatasvir, elbasvir/grazoprevir (care sunt agenți antivirali cu acțiune directă) și altele pot elimina virusul HCV din organism în majoritatea cazurilor. Tratamentul durează de obicei 8-12 săptămâni și are o rată de succes foarte ridicată.

Este important să urmezi tratamentul conform indicațiilor și să efectuezi teste periodice pentru a verifica răspunsul la tratament și funcția ficatului.

Hepatita D necesită prezența hepatitei B pentru a se replica, deci tratamentul se concentrează de obicei pe gestionarea hepatitei B:

De obicei, nu necesită tratament specific. Infecția se rezolvă de obicei de la sine în câteva săptămâni sau luni. Hepatita E poate fi gravă în timpul sarcinii, iar în aceste cazuri se pot lua măsuri suplimentare pentru a proteja sănătatea mamei și a fătului.

În general, tratamentul pentru hepatită trebuie personalizat în funcție de tipul de hepatită, stadiul infecției și starea generală de sănătate a pacientului.

Pentru prevenirea eficientă a hepatitei, este important să fii conștient de factorii de risc și să iei măsuri adecvate pentru a proteja atât sănătatea personală, cât și a comunității.

Vaccinarea este prima și cea mai eficientă metodă de prevenție împotriva hepatitei. Vaccinul împotriva hepatitei A este recomandată pentru persoanele care călătoresc în zone cu risc ridicat sau sunt expuse altor riscuri. Vaccinul împotriva hepatitei B este recomandat pentru toți nou-născuții, copiii, adolescenții și persoanele cu risc crescut (de exemplu, lucrători din domeniul sănătății, persoane care utilizează droguri injectabile). Vaccinul împotriva hepatitei D nu este necesar deoarece aceasta poate fi prevenită prin vaccinare împotriva hepatitei B.

Spală-te frecvent pe mâini cu apă și săpun, mai ales înainte de a mânca sau de a prepara alimente. Dacă ești expus riscurilor, asigură-te că nu intri în contact cu sângele și fluidele corporale ale altor persoane. Folosește echipamente sterile și nu împărtăși ace sau alte instrumente care pot fi contaminate. Acest lucru este important pentru prevenirea hepatitei B și C.

Utilizează prezervative pentru a reduce riscul de transmitere a hepatitelor B și C prin contact sexual.

Persoanele cu risc crescut sau cele care au simptome ar trebui să se testeze pentru hepatită. Identificarea și tratarea infecțiilor existente ajută la prevenirea răspândirii virusului.

Evită consumul de alimente și apă care ar putea fi contaminate, mai ales în zone unde igiena alimentară nu este garantată.

Asigură-te că sursele de apă și alimente sunt sigure și igienice, pentru a preveni contaminarea.

Sursa foto: Shutterstock

Preluat de la: csid.ro