Marea dezordine hormonală: Ce ne otrăvește fără să știm de Corinne Lalo, cu ilustrații de Laurent Lalo, carte recent apărută și un tablou al consecințelor pe care le au asupra oamenilor și al animalelor produsele chimice care au invadat mediul înconjurător și care ne dereglează sistemul hormonal. Misiunea pe care și-o asumă Corinne Lalo odată cu această carte este una cât se poate de nobilă, scopul ei fiind să ne explice fenomenul otrăvirii chimice a celulelor noastre și de a ne oferi sfaturi pentru a ne proteja. Așadar, această carte își propune să clădească o punte între cercetarea științifică și publicul larg, oferindu-ne un instrument accesibil care să ne ajute să recunoaștem perturbatorii hormonali din jurul nostru și să îi evităm cât mai eficient.

Corinne Laloeste o jurnalistă franceză specializată în domeniul medical, având peste 30 de ani de experiență în televiziune. De-a lungul timpului a acoperit subiecte intens mediatizate în Franța precum: cazul sângelui contaminat, „norul de la Cernobîl”, vaccinarea împotriva hepatitei B, gripa H1N1 și cazul Mediator. Cazul Mediator se referă la unul dintre cele mai mari scandaluri farmaceutice din Franța și Europa, care a avut în centrul atenției medicamentul Mediator (Benfluorex), produs de compania farmaceutică Servier. Medicamentul a fost inițial destinat pacienților cu diabet, dar era folosit frecvent și ca un inhibitor al apetitului, fiind prescris pe scară largă ca un tratament pentru pierderea în greutate. Estimările oficiale arată că utilizarea Mediator ar fi dus la moartea a între 500 și 2 000 de persoane în Franța. Corinne Lalo este și coautoarea cărților „Livre noir du médicament” și „Se soigner sans médicaments de A à Z.

Ce fac hormonii? Au grijă să ne păstreze mediul interior într-un echilibru constant și foarte delicat. Această noțiune fundamentală are mult prea adesea tendința de a fi uitată sau subestimată. Ea se numește „homeostazie”, din grecescul hómoios, care înseamnă „același, egal”, și stasis, care înseamnă „stare”, adică o stare constantă sau stabilă.

Conceptul a fost inventat de unul dintre cei mai mari savanți ai tuturor timpurilor, medicul și biologul Claude Bernard, care îl definește astfel: „Toate mecanismele vitale, oricât de variate ar fi, au doar un singur scop, acela de a menține unitatea condițiilor de viață în mediul interior”. Este vorba despre o stare de echilibru dinamică în care condițiile interne pot varia, dar întotdeauna în limitele restrânse din jurul valorilor-țintă compatibile cu viața.

Această stare de echilibru este menținută în principal de hormoni, care vor supraveghea în permanență ca nimic să nu perturbe acest ansamblu de mecanisme fragile. În timp ce în detaliu ajustările sunt de o complexitate infinită, se poate rezuma principiul astfel: „Potrivit e potrivit, prea mult e prea mult, insuficient e insuficient”. Iar consecința nerespectării acestui principiu, corolarul său într-un fel, este: „Dacă ceva nu mai funcționează, nimic nu mai funcționează”.

Homeostazia e un fel de termostat care trebuie să mențină o temperatură programată, având ca sarcină să țină seama de eventualele schimbări externe pentru a-și duce misiunea la îndeplinire.

Într-un organism viu, la oameni, de exemplu, hormonii sunt mesageri în slujba „dirijorului orchestrei” situat în creier și care se numește „hipotalamus”. Acesta îi dă instrucțiuni „adjunctului” său, hipofiza sau glanda pituitară, care le va transmite în tot organismul.

Cuplul hipotalamus-hipofiză va supraveghea în permanență și va menține principalele constante fiziologice. Pentru aceasta, are nevoie de multă energie sub formă de glucoză; un alt organ, pancreasul, se va ocupa să vegheze la echilibrul nivelului de zahăr în organism, executându-și singur partitura.

Profesorul Gilles-Éric Seralini, profesor de biologie moleculară la Universitatea din Caen, este unul dintre cei mai buni cunoscători ai mecanismelor perturbării celulare de către poluanții chimici. Unele dintre cercetările sale care au subminat interesele marilor grupuri industriale i-au atras unele antipatii, dar și multă susținere. Comunicarea dintre celule suferă de poluare chimică, iată ce ține el să sublinieze. Primul lucru pe care îl observăm de fapt este că poluanții chimici care imită hormonii se fixează de receptorii care sunt în mod normal dedicați hormonilor.

„Se vor comporta ca un nisip lipicios, explică el, un lipici atât de puternic încât provoacă o fuziune între cheie și broască.” Acești mesageri lipicioși se fixează și rămân acolo, cu persistență. Ei „ocupă ilegal locuința” receptorilor și îi fac inoperabili. Sistemul de apărare al celulei, care în mod normal utilizează și elimină hormonii naturali, nu mai reușește să neutralizeze acești poluanți care se instalează. Acest lucru bruiază comunicarea chimică și electrică între celule, care se află în imposibilitatea de a-și îndeplini funcțiile.

„Ceea ce trebuie să înțelegem, insistă profesorul, este că toți acești poluanți sunt reziduuri petroliere, indiferent că este vorba de pesticide, plastifianți sau chiar anumite medicamente.”

Petrolul nu este nimic altceva decât plante fosilizate și desfăcute în bucăți de petrochimie.

La bază, explică profesorul, trebuie să înțelegem că plantele nu sunt mobile precum animalele. Au dezvoltat stratageme pentru a se putea reproduce. Ele secretă și hormoni sexuali. Forma lor chimică este cea a unui ansamblu de șase atomi de carbon care se numește „ciclu aromatic” și care deseori emană un miros puternic pentru a atrage insectele care le polenizează. Aceste lanțuri mai sunt numite și „inele benzenice”. Sunt mai grele decât alte elemente componente ale plantei.

Ciclul aromatic are formă hexagonală cu cei șase atomi de carbon (hormonii sexuali ai plantelor).

După ce plantele s-au fosilizat în urmă cu miliarde de ani, ele devin petrol. Industria petrolieră îl încălzește pe acesta din urmă pentru a-l reduce la diferite componente. Celebrele cicluri aromatice sunt rupte în mii de bucăți.

Problema este că aceste bucăți păstrează o asemănare cu hormonii naturali ai plantelor sau animalelor, iar această „asemănare de familie” le permite apoi să pătrundă în organismele vii, animale și umane, mizând pe această asemănare care nu va fi decât o imensă păcăleală. Este dificil să le elimini.

O celulă este în primul rând un mediu apos (adică compus din apă) protejat din exterior, sângele, tot apos, de o membrană grasă care le separă pe cele două. Doar moleculele grase, cum ar fi hormonii, traversează membrana grasă. Și, cum derivații din petrol sunt bucăți grase sau lipofile sparte de hormoni vegetali, reușesc să treacă și ei.

Acesta este și motivul pentru care produsele fabricate din petrol sunt toxice pentru celulă. Dar aceasta a prevăzut niște riposte.

Organismul are două sisteme majore de apărare. Pe primul îl știm bine: este sistemul imunitar. Acesta permite să luptăm împotriva virusurilor și bacteriilor cu celulele numite „globule albe” (macrofage și limfocite). Ele produc anticorpi pentru a recunoaște și distruge elementele străine nedorite.

Pentru ca sistemul imunitar să poată neutraliza toate aceste substanțe străine organismului pe care le numim „xenobiotice”, acestea din urmă trebuie să fie destul de mari, precum virusurile și bacteriile. Dar dacă sunt de 1 milion de ori mai mici, ca în cazul poluanților chimici, sistemul imunitar este neputincios și cel de-al doilea sistem de apărare va intra în joc: „sistemul de detoxifiere”.

Știm mai puține despre acest sistem de apărare care este pus în funcțiune în interiorul fiecărei celule pentru a o curăța și a evacua deșeurile celulare găsite acolo. Este orientat mai întâi să recicleze toate moleculele organismului după utilizare, pentru a le dizolva și astfel pentru a le permite să părăsească corpul. Se ocupă în principal de hormonii steroizi, acizii grași, vitamina D, terpene etc. Ideea este de a permite substanțelor grase mai degrabă hidrofobe (incapabile să se amestece cu apa) să fie oxidate și apoi eliminate prin urină.

Acest sistem de detoxifiere va trata așadar toți poluanții care au reușit să intre în celulă în același mod. „Gunoierul”-șef nu se întreabă dacă poluantul a fost introdus în organism cu un anumit obiectiv sau cu o anumită etichetă: medicamente, pesticide, micotoxine, aditivi alimentari, derivați ai combustibililor menajeri și industriali, solvenți, coloranți și materiale plastice, toate aceste molecule străine sunt tratate în același mod.

„Corpul are o singură modalitate de a scăpa de ele, explică profesorul Seralini. Mai întâi le oxidează pentru a le arde, apoi le diluează adăugând molecule pentru a le dizolva în apă.” În interiorul celulei, aceste sisteme de curățare și ardere sunt numite „citocromi P450”, un nume nu foarte poetic care reflectă circumstanțele descoperirii acestora, dar nu și funcția lor. „Citocromul” provine din grecescul cyto, care înseamnă „celulă”, și chroma, care înseamnă „culoare”. Când a fost descoperit, culoarea sa galbenă a atras atenția. „P” înseamnă „pigment” (de culoare), iar „450” indică un nivel de absorbție a luminii.

Pentru o mai mare claritate, i-am fi putut numi „detoxifianți”, deoarece acesta este principalul lor merit: eliminarea tuturor deșeurilor și a tuturor substanțelor toxice care împiedică celula să-și îndeplinească funcția. I-am fi putut numi și „respiratori”, pentru că ajută celulele să respire, sau chiar „constructori de colesterol”, pentru că participă la producerea de colesterol în ficat, unde sunt foarte numeroase. I-am fi putut numi, de asemenea, „gunoierii celulelor”, pentru că le scapă de deșeuri, în timp ce macrofagele (globulele albe) sunt gunoierii organismului în afara celulelor.

Acești „superdetoxifianți” se găsesc în toate organismele vii, inclusiv în plante, ciuperci, insecte, animale, virusuri și bacterii, cu excepția câtorva, cum ar fi Escherichia coli.

Claude Bernarde, 1813-1878, medic și fiziolog francez, a pus bazele fiziologiei moderne, observând capacitatea organismului de asigurare a homeostaziei. Claude Bernard afirma în 1865 că „boala constituie o tulburare a funcționării normale a organismului”, susținând că abilitatea de a trata o afecțiune se bazează pe cunoașterea în detaliu a fiziologiei organismului. Această proprietate a fost denumită ulterior, în 1932, de către medicul american Walter Cannon, homeostazie. (n. red.).

Preluat de la: csid.ro