Sâmbăta trecută, 21 iunie, ne-am dat întâlnire la o nouă ședință a Clubului de carte #diez și Librăriile Cartier. Am discutat despre copilăria din anii 1980 din mediul rural descrisă în „Tot ce rămâne”, un roman autobiografic scris de George Dumitru. Am realizat un interviu cu autorul, care povestește despre personajele istoriilor, incertitudinea în privința unor amintiri și lacul de lângă casă. Iar dacă ajungi până la final, ai și o surpriză: câteva impresii despre carte de la cititori.

„Tot ce rămâne” este un roman autobiografic în care autorul își rememorează copilăria de la sat în perioada comunismului târziu. George Dumitru menționează că întâmplările povestite au avut loc, dar poate nu exact în ordinea din carte și poate nu folosindu-se cuvintele din carte. Unele personaje sunt inspirate direct din persoane reale, altele sunt compozite.

Am folosit trăsături și câteva nume ale mai multor oameni reali. Este un joc autoficțional, cu care să pun cititorul pe gânduri. Ce s-a întâmplat cu adevărat și ce este inventat din carte? Nu se va ști niciodată.

George Dumitru

Scriitorul spune că a decis să păstreze numele reale ale unor personaje pentru a crea un joc literar și senzația de autenticitate. Acesta nu își dorește ca vreun cititor să știe câtă ficțiune este în carte și ce anume nu este real.

Fiindcă a folosit oameni reali pentru unele personaje, George Dumitru speră să nu supere nimeni. „Nu cred ca i-am pus în lumină negativă. Da, au fost niște personaje antagonice (agentul Iscru, de exemplu), dar așa erau vremurile și asta îi era meseria. Iar noi eram copii, lucrurile se vedeau cu alți ochi atunci. Acum, după o anumită distanță, putem sta cu toții să ne amuzăm despre ce a fost.”

Romanul este o descriere și chiar și puținele dialoguri fac parte dintr-un text narativ. Scriitorul menționează că această alegere nu a fost una conștientă, cartea l-a condus. „Am vrut, înainte de toate, să recreez atmosfera de atunci și pentru asta descrierile au fost potrivite. Nu mi-a părut la îndemână dialogul. Am preferat un stil al rememorării și al portretizărilor/descrierilor de spații.

Pentru a construi firul narativ, George Dumitru s-a întors la amintirile sale. Totuși, i s-a întâmplat să nu-și amintească unele momente din viața sa. Fiindcă scria un roman, acolo unde nu-i era foarte clară amintirea, inventa. „Am adăugat elemente de legătură între episoadele reale sau am schimbat cronologia unor amintiri pentru a se potrivi literar.”

De câteva ori, pentru a-și rememora copilăria și ceea ce s-a întâmplat în satul natal, și-a telefonat mama. George Dumitru povestește că multe lucruri au fost diferite în viziunea lui și a acesteia. „Perspectivele asupra faptelor sunt întotdeauna diferite, mai ales după ce trece un anumit timp și apare o anumită detașare. Au fost situații când părinții mei și-au amintit diferit sau au interpretat unele lucruri altfel în urma unor discuții care au avut loc la o distanță de câteva luni.”

Mama și sora i-au citit cu bucurie și curiozitate cartea, chiar dacă nu au putut fi cu adevărat obiectivi în aprecieri. „Este lumea familiei noastre acolo și este ușor să aluneci pe panta nostalgiei.”

Inițial, autorul spune că a vrut să scrie doar despre el. Într-un moment însă, și-a dat seama că nu este de ajuns și că ar trebui să construiască povești și despre vremurile de atunci, de la sfârșitul anilor ’80, dar și despre părinții lui. „Am introdus diverse povești din comunism care au afectat, într-un fel sau altul, comunitatea, familia și viețile noastre.”

Realismul cărții îi dă și o notă de duritate, care poate fi observată în multe fragmente.

„Mama ar fi vrut să se termine totul cât mai repede, se simțea apăsată de ridicol. Dar nu ridicolul a izbit-o profund, ci altceva, ceva ce nu credea că o să-i sară în ochi cu atâta stridență, dar a văzut degetele preotului răsfirate pe copertele cărții, cu unghiile lungi și murdare, apoi, cutremurată, și-a ridicat privirea spre barba lui, năclăită de praf şi uleioasă, și buzele lui umede, pline de salivă pe la colțuri, şi sutana ruptă pe la poale, și galoşii din picioare, încrețiți de atâta purtat.”

„Și asta nu era nimic, popa era unul, ce ne facem cu restul, cu Nelu, de exemplu, şi părul lui care părea că nu prinsese apa de când apăruse pe pământ, mâinile lui muncite, cu unghii cocoşate şi pline de pământ, gulerul cămășii, negru de la praful strâns pe gât, și urechile – mama n-a avut curajul să-și imagineze ce-ar putea fi acolo, ce cuiburi, ce depozite de ceară. Fără să știe de ce, i-a luat la rând, pe Nina lângă care stătea și pe care a-nceput s-o miroasă discret: osânză, grăsime de animal şi de om, amestecată cu iz de transpirație. I-a aruncat o privire Radei. Ştia cum miroase și ea, a pământ și găinaț de pasăre, amestecat cu rahat de porc, a uruială şi a ştir, mirosuri cu care era demult obişnuită şi de care scăpa uşor, deschizând fereastra, după ce Rada părăsea camera în care se nimeriseră amândouă. S-a întors la Nelu. La ce s-o gândi omul ăsta acum, şi-a zis, pare atât de pătruns de fior, încât mă înfioară, deși sunt sigură că nu-i trece absolut nimic prin tartăcuță. Și poate că aşa era, ca să-i confirme, Nelu a-nceput să se scobească în nas şi să privească absent ce scosese de acolo, fermecat de imaginea mucilor uscați lipiți de degete. Suntem făcuți din carne, sânge și mucozități, ne naştem.”

Scriitorul menționează că s-a creat un echilibru între duritatea realistă a poveștii și fragilitatea emoțională a personajelor, odată ce a găsit vocea pe care să o folosească. Este vorba despre vocea autorului matur care revizitează, de la o distanță confortabilă, perioada și eul de atunci.

Am avut grijă să nu moralizez, să nu «exotizez» sau să nu folosesc judecăți de orice fel asupra perioadei.

George Dumitru

Romanul este structurat în mai multe povestiri, iar „Lacul” este una dintre cele mai lungi, dar și marcantă pentru autor. Naratorul povestește despre lacul de lângă casă și pescuitul – o activitate pe care a deprins-o încă din copilărie. Chiar dacă în carte „Lacul” este a două nuvelă, George Dumitru spune că a fost primul capitol pe care l-a scris. În jurul lui s-a creat restul cărții. „A curs, s-a format de la sine aproape, căci mi-a permis să mă las dus de valul amintirilor.”

„O singură dată s-a trezit un agent să vină acolo, în timp ce era tata în apă. Picioarele tatei se împletiseră cu plasa exact când bunica începuse să tușească, ca și când se îneca cu un dumicat. Pescarul nu i-a dat atenție, își cufundase mâinile și începuse să strângă ava, îndesând-o în sac. Bunica a tușit mai tare, ca lovită de o răceală ușoară, iar când a văzut că fiu-su nu face nicio mișcare, tusea i-a devenit seacă și puternică și a brăzdat aerul matinal, plutind pe deasupra apei, făcând pe oricine s-ar fi nimerit pe acolo să clatine din cap și să o trimită la doctor. Nu se nimerea nimeni pe mal să-i spună asta, iar agentul care plutea pe apă, cu barcă cu tot, nu o vedea, ori nu-l interesa decât ce era pe lac și în el, căci el o văzu mai departe de treabă, mișcând alene din vâsle.”

„Tusea răgușită l-a făcut pe tata să-și ridice capul și să-și lovească privirea de barca ce se îndrepta spre el fără grabă. Apa era prea rece pentru a se preface că înoată. S-a mărginit să încremenească, cu mâinile prins de plasă, înghețate bocnă și să spere ca agentul să nu-l vadă. Norocul, prieten cu noi în dimineața aceea, îi șoptise omului cu barca să se oprească, să arunce două lopeți cu mâncare pentru pești pe fundul lacului, să facă un arc de cerc și să o ia în sus, spre malul celălalt, urmând ca restul de lac să fie luat prin învăluire. Tata a răsuflat ușurat și, după ce a mulțumit pe rând cerului, hazardului și bunicii, a stat pe loc, așteptând ca pericolul să dispară complet. Când fundul bărcii a început să se vadă prin pericolul cu semitransparență, și-a scos mâinile de sub apă, a urlat un gând de durere, a strâns puternic din dinți și a luat-o spre mal, trăgând cu greu sacul după el. Pojghița de pe suprafața apei s-a transferat pe suprafața costumului, iar o parte din ea și-a găsit drum singură spre piele. La mal abia putea să se miște. S-a dezbrăcat cu greu și a fugit în casă, unde s-a băgat lângă nevastă și s-a lipit de ea. Mama a tresărit puternic la contactul cu trupul lui rece. S-a efectuat transferul de căldură până ce sistemul format din ei doi și-a găsit echilibrul termic și tata a putut adormi, în timp ce mama, dându-și ochii peste cap, se trezise de-a binelea.”

George Dumitru spune că această carte – „Tot ce rămâne” – este tot ce a rămas din copilăria lui. Este o poveste frumoasă, o idee a copilului universal care își poate trăi cei mai frumoși ani și în vremuri grele.

Romanul este primul în care scrie despre trecut, pentru că până acum a scris doar despre prezent. Deocamdată nu se gândește să mai scrie despre această perioadă a vieții, dar nu exclude acest lucru. „Acum sunt preocupat de viitor. Scriu un volum de proză scurtă intitulat «Evoluție».”

În acest an, George Dumitru a participat în calitate de invitat la Zilele Literaturii Române la Chișinău. Chiar dacă nu a citit atât de multă literatura moldovenească, este familiarizat cu autori ca Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Paula Erizanu. „Anul acesta la editura Cartier au fost apariții noi care m-au făcut curios și pe care le-am luat cu mine. Urmează să le citesc curând și să îmi formez o părere mai bună.”

Alina spune că lectura cărții e printre puținele experiențe de a citi despre România ceaușistă rurală și realizează repetat cât de mari erau provocările în această perioadă oriunde, dar mai ales la sat. „Un roman crud, haios, adevărat, în care se vor regăsi și copiii postrevoluție ca mine, care, deși nu au trăit regimul comunist pe pielea lor, au primit cu îndestulare toate reminiscențele educaționale, culturale și economice ale acestuia încă din primii ani de viață.”

Este de părere că lucrarea e autobiografică nu doar pentru autor, dar și pentru mulți dintre cititorii născuți după ’90.

Sărăcia și murdăria satelor de atunci (poate și de acum în unele cazuri) sunt greu de înghițit, dar nu greu de imaginat și de amintit. Mirosurile descrise nu sunt străine, curiozitatea și frica sunt ușor de reconstituit.

Ador poveștile care explorează dezvoltarea personală, emoțională sau psihologică a unui copil. Cred că indiferent de intenție, în aceste povești se strecoară o doză de autobiografie, ceea ce oferă autenticitate conținutului, în special când sunt vizate perioade istorice. E un mod minunat de a învăța despre ce a fost înaintea noastră. Mă întorc și eu des în copilărie pentru a găsi explicații mai mici sau mai mari pentru a mi se face dor sau scârbă, pentru a înțelege ce vreau să filtrez de acolo, și ce vreau să rămână. E un punct de pornire identitar important, individual, dar și generațional.

M-am regăsit și în curtea din fundul uliței cu ieșire la lac. Exact așa arăta casa bunicilor mei, unde mirosea mereu a pește – crud, uscat sau prăjit.

Alina

Eu, autoarea acestui material, nu am copilărit la sat și nici în perioada comunismului. De aceea, nu am reușit să mă regăsesc sau să resimt multe întâmplări descrise în roman. Și totuși, mi-au trezit curiozitatea. Cred că a fost prima carte atât de „reală” pe care am citit-o, chiar dacă știam că unele fragmente sunt ficțiune.

Unele secvențe au fost scrise atât de uman, încât mi-au creat și un soi de repulsie. Pentru că mi le imaginam, îmi era greu să le citesc. Cred că anume în asta e și farmecul – să descrii totul atât de bine, încât să poți stârni tot soiul de emoții.

Pentru a nu pierde nicio noutate referitoare la următoarele ședințe, te invităm să te înscrii în acest grup de Facebook.

Preluat de la: diez.md