În practica mea de psihoterapie individuală sau de cuplu, am auzit de mai multe ori astfel de replici spuse partenerului. Cel mai frecvent, ele sunt etichetate ca minciuni sau omisiuni nevinovate. Și adevărul este că ele nu pot să fie considerate o trădare concretă și nici nu pot fi echivalate cu o intenție concretă de a înșela.

Însă, cel mai adesea, ele pot să ascundă nevoi neverbalizate, tendințe de evitare, nesiguranță sau incapacitatea de a înfrunta emoții inconfortabile. Aș vrea să subliniez totuși că ele nu sunt semnele de netăgăduit ale unei relații disfuncționale, ci comportamente care pot fi descifrate și schimbate, dacă există deschidere și disponibilitate pentru acest lucru.

În acest material, o să explic sursele confuziilor pe care le avem în privința granițelor din relații și motivele pentru care reflecția asupra lor poate fi o cale spre o viață de cuplu mai sănătoasă și rezilientă.

Pe scurt, nu. O minciună, de orice tip ar fi ea, presupune un act deliberat – o folosim fie ca să ascundem ceva, fie ca să ne protejăm de ceva, adică să nu fim pedepsiți sau să nu fie nevoie să dăm explicații.

Iar dacă nu există minciuni nevinovate, există în schimb momente în care evităm anumite adevăruri sau amânăm discuții dificile, în teorie ca să îl protejăm pe celălalt. Este important să știm totuși că granița dintre protecție și evitarea responsabilității este una foarte fină.

Dacă alegem să ascundem frecvent lucruri în relație, relația încetează să mai crească sau să devină un loc stabil și sigur, pentru că, de fapt, evităm adevărul care ne-ar putea apropia în ciuda faptului că pe moment creează un disconfort. Practic, în spatele intenției declarative de a-l proteja pe celălalt stă frica noastră de a ne arăta exact așa cum suntem cu adevărat sau de a ne expune. Aceste ascunzișuri aparent mărunte au efectul picăturii chinezești: se acumulează în timp și erodează relația (chiar și când nu au legătură cu infidelitatea).

Citește și: Minciuni pe care suntem tentați să le credem, dar care ajung să ne distrugă relația de cuplu

Sigur că într-o relație de cuplu comunicarea joacă un rol important. Dar pe lângă comunicare, vorbim despre un respect real pentru individualitatea celuilalt, despre încredere și despre capacitatea de a depăși conflictele sau perioadele dificile cu blândețe și înțelegere.

De aceea, comunicarea transparentă nu este niciodată despre a spune adevărul brut, ci a-l transmite cu empatie, respect și grijă față de celălalt. În cuplu, adevărul trebuie livrat cu grijă, nu cu brutalitate. Presupune să avem curajul de a fi vulnerabili în fața celuilalt, să ne putem exprima deschis gândurile și nevoile reale, fără teama de a fi respinși sau judecați.

Deși un exercițiu incomod, conversațiile inconfortabile sunt oportunități de creștere și vindecare, în ciuda temerii de judecată și respingere ori a fricii că celălalt ar putea interpreta mesajul ca pe un atac sau ca pe un disconfort. De multe ori, ele nu sunt legate de persoana de lângă noi, ci mai mult de experiențele și durerile noastre din trecut, pe care nu am apucat încă să le procesăm ca atare.

Într-o cultură care ne încurajează să fim sinceri cu orice preț, apare deseori confuzia dintre oversharing și autenticitate. Par apropiate, dar există o graniță fină între ele. Privește oversharing-ul ca o revărsare bruscă de emoții neprocesate, ca o nevoie urgentă de a fi validat, înțeles, ascultat. Într-o relație de cuplu, apropierea nu se clădește pe „descărcări” constante. Autenticitatea, în schimb, este o sinceritate cu discernământ. Autenticitatea înseamnă prezență și asumare. Autenticitatea este adevărul care apropie.

Autenticitatea este ca valiza ușoară, bine organizată, în care alegi să pui lucruri folositoare amândurora, în timp ce oversharing-ul este ca și cum ai vărsa tot conținutul unei valize grele, pline cu lucruri inutile călătoriei în doi, în mijlocul camerei.

În aceeași notă, dacă împărtășim prea puțin cu partenerul, nu înseamnă că avem niște limite sănătoase în cuplu. În esență, ele presupun a avea spațiu personal și respect pentru individualitatea noastră. Nu ar trebui să fim obligați să împărtășim orice aspect al vieții noastre intime și personale nici măcar partenerului de cuplu. În practică, a comunica autentic cu partenerul înseamnă de fapt să fim sinceri în privința sentimentelor și a lucrurilor care ne influențează relația.

Am observat însă că mai există o confuzie în ceea ce privește limitele: de exemplu, pot deveni un pretext pentru evitarea unei realități, conversații sau sentimente inconfortabile (durere, vinovăție, rușine).  Sigur, putem spunem nu vreau să vorbesc despre asta, e ceva ce ține doar de mine, dar în acest caz, fugim și de noi înșine, și de partener, iar relația devine un spațiu nesigur.

Astăzi, spațiul personal este limitat de posibilitatea interacțiunii nelimitate: celălalt este la un telefon sau un mesaj distanță și avem acces tot mai facil în spațiul personal al partenerului.

Există chiar o practică de a verifica periodic telefonul partenerului sau mesajele pe care le primește. Deși acest lucru ar putea fi văzut ca transparență în relație, el demonstrează în realitate o lipsă de încredere în partener, o iluzie a controlului și un abuz asupra vieții sale personale. Iar controlul și încrederea sunt fundamental diferite.

Putem, deci, să vorbim despre o dificultate de a mai avea intimitate și spațiu personal într-o relație de cuplu, ceea ce îi face pe oameni să apeleze cu mai multă ușurință la minciunile nevinovate ca să-și ia spațiu sau timp, fără să exprime clar această nevoie.

Cu siguranță, apariția internetului și smartphone-urilor a transformat profund felul în care înțelegem fidelitatea și infidelitatea. Practic, există acum relații mult mai fluide: granițele nu mai sunt deloc clare, ci difuze. Din cauza acestei libertăți aparente pe care oamenii o au și a numeroaselor opțiuni care par să fie disponibile, granițele se ignoră mult mai ușor, chiar și în relațiile monogame.

În plus, imaginea idealizată a relațiilor pe care le vedem în social media distorsionează ceea ce înțelegem printr-o relație sănătoasă. Uităm că imaginile sunt doar o frântură din viața persoanelor respective și le luăm ca dovezile de netăgăduit ale unei dinamici aspiraționale, așa că ajungem să credem că viața noastră este monotonă, incompletă sau chiar nefericită pe lângă viața celorlalți. Nu ne putem imagina că dificultățile pe care le trăim poate în cuplu sunt mai frecvente și mai firești decât par – alții par să nu le aibă. În termeni de specialitate, aceasta este o comparație inechitabilă sau o generalizare a ceea ce vedem online.

Aceste confuzii devin mai puternice mai ales dacă nici nu am avut modele sănătoase de relaționare în cuplu (în special în copilărie și mai ales în adolescență, perioade în care se definește identitatea noastră). De asemenea, și cantitatea copleșitoare de informații și resurse pe tema relațiilor joacă un rol. Cu cât avem mai multe informații despre relații și cum ar trebui să fim sau să ne comportăm, cu atât ne pierdem contactul cu nevoile proprii și chiar cu identitatea noastră. Cu alte cuvinte, avem pe de o parte o lipsă de modele, și pe de alta, o avalanșă de informații, în jurul cărora nu știm cum să ne poziționăm.

Oricât de mult ne-ar plăcea să credem că există un standard pentru o relație sănătoasă, lucrurile nu stau deloc așa. Mi-ar plăcea să înțelegem că o relație bună, autentic funcțională, nu este una în care nu există conflict sau dificultăți (unele chiar destul de serioase), ci una în care partenerii au curajul să le privească ca pe o ocazie de a se descoperi sau redescoperi unul pe celălalt, chiar de a-și vindeca niște răni mai vechi. Când le privim astfel, devenim capabili să fim noi înșine în relație, acceptându-ne imperfecțiunile și faptul că ele nu echivalează cu a fi de neiubit, ci pur și simplu umani.

Rețeta perfectă nu există. În schimb, foarte similar cu experiența unei cine pregătite împreună – există acceptarea faptului că nu avem mereu aceleași ingrediente preferate. Uneori adaptăm și improvizăm rețeta. Ne dăm spațiu să greșim sau să fim creativi, iar la final nu contează dacă unul dintre noi a scăpat mai multă sare decât ar trebui, atât timp cât rezultatul este unul pe gustul amândurora și cât putem să râdem de micile greșeli și să le reparăm împreună.

Foto: shutterstock

Preluat de la: csid.ro