Suntem la sfârșit de mai, ceea ce înseamnă că e timpul să te anunțăm despre o nouă întâlnire a Clubului de carte #diez și Librăriile Cartier. Te așteptăm cu multe impresii și comentarii în data de 21 iunie, la ora 13.00 la Librăria din Centru din municipiul Chișinău, bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, numărul 126. Cartea despre care vom discuta este „Tot ce rămâne”, scrisă de George C. Dumitru.

„Tot ce rămâne” povestește copilăria din anii 1980. Romanul explorează copilăria autorului într-un sat dobrogean în perioada comunismului târziu. Prin ochii unui copil, este descrisă în detaliu o societate cotidiană, cu umor și nostalgie, fără a idealiza sau a schematiza epoca respectivă. Cartea combină elemente reale și ficționale, oferind o perspectivă autentică asupra vieții rurale din acea perioadă.

Criticii au lăudat romanul pentru sinceritatea și naturalețea cu care este scris, considerându-l una dintre cele mai bune lucrări ale autorului din ultimii ani. Criticul literar Bogdan Crețu menționează că este o lectură care rezonează atât cu cei care au trăit în acea perioadă, cât și cu cei care doresc să înțeleagă mai bine viața în România comunistă.

Scriitorul Cristian Fulaș spune despre carte că ar fi cel mai bun roman al prozatorului din ultimii ani. „Își dă adevărata măsură urcând pe câmpiile luxuriante ale nostalgiei și povestindu-ne – ici zâmbitor, mai încolo trist, colo de-a dreptul (auto)ironic – nu viața lui, ar fi prea simplu să înțelegem literatura așa, ci o versiune, cum spuneam, «nostalgizată» a propriilor amintiri. Nu știu dacă literatura sau frumusețea vor salva lumea, dar cu siguranță amintirile ne țin în viață.”

Mi-a povestit mama cum a fost.

Eram un bebeluș plângăcios, care urla de dimineața până seara, chiar dacă mama îmi tot îndesa sfârcul în gură, sperând să mă reducă măcar puțin la tăcere. Eu o țineam pe-a mea, cu ochii mari și fața vineție. Colici, nervi, neliniște, toate la un loc. Din când în când, îmi înghițeam lacrimile și cădeam într-un fel de leșin ce putea fi luat drept somn. Atunci aluneca și mama într-o găleată cu smoală, din care ieșea cu greu la lumină, când răcnetele mele începeau din nou să se audă.

Mama era pierdută. La fel era și taică-miu. Mă lua și el în brațe, făcea ture cu mine prin casă, sperând că, dacă mă amețește, mă liniștesc. Dar tata nu mirosea a mama, tata mirosea a pește și a cărbuni de sobă. Tot la mama ajungeam, să mă pună cu obrazul pe pieptul ei sau să mă lipească de clavicula stângă, în timp ce-mi dădea palme ușoare pe spate: gata, gata. Nu era gata deloc, eu continuam să urlu și ea nu mai știa ce să facă. Erau zile în care se gândea să mă arunce pe geam. Își imagina cum zbor și cad în iarbă. Să plâng acolo, la distanță, până mă opresc de tot, iar ea să închidă ușile și ferestre-le, să-și pună o pernă-n cap și să doarmă să doarmă să doarmă. Se scutura repede de gândurile astea morbide, săracul copilaș, săracul de mine, eram fiul ei, cum putea concepe așa ceva? Se pare că putea.

Îi treceau toate astea prin minte și se bucura că nu are tata puteri telepatice, s-ar fi îngrozit și-ar fi închis-o la nebuni. Nu era nebună, era doar obosită. Obosită, tracasată, cu depresie post natală în plină desfășurare. Cui să-i zică? Nu avea cui, oamenii din jurul ei activau în alte sfere. Iar tata era bărbat și mai era și tată și mai era și panicat din naștere. Apoi soacră-sa – bunica Rada –, care îi vorbea fără încetare, înnebunind-o. Îi spunea că ar trebui să mă boteze repede, că doar așa mă voi liniști. Știa asta de la popa Andrei, care-i explica ei în fiecare duminică, după slujbă. Gând întărit seară de seară de cărțile de rugăciuni pe care le deschidea înainte de culcare.

Mama, așa cum era pe atunci, prinsă în lupta cu bebelușul de mine, nu se putea concentra cu adevărat la un astfel de eveniment. Botezul era o întreagă nebunie pe care ea ar fi amânat-o la nesfârșit, una de care, dacă era să fie cinstită, s-ar fi lipsit până la capăt. Dar trăia la țară, și la țară lucrurile merg într-un anumit fel dintr-un anumit motiv. Nebotezat aș fi devenit un ciumat, un lepros. Nu era o perspectivă pe care s-o ia cu adevărat cineva în calcul. Botezul a trebuit să aibă loc, cu tot ritualul lui elaborat, condus de părintele Andrei.

Părintele era supărat. Făcuse toate pregătirile la biserică și, când bunica îi spusese oftând că trebuie să vină la noi acasă, nu-i picase bine. Se uitase mai degrabă tâmp la femeia cu batic din fața lui care își frângea mâinile a tragedie, în timp ce încerca să se justifice, nici ea nu știa de ce. Acasă vor, eu ce să le fac? Totul se datorase nașei și refuzului ei de-a merge la biserică. Venise cu brațele încărcate cu bulendre pentru mine, haine pe care dăduse o grămadă de bani, și părea că nu-i convenise prea mult situația. Avea destule de comentat, și-a-nceput cu biserica: nu-i înțelegea rostul pe pământ. Dacă vrei să te rogi, zicea, roagă-te singur la piciorul patului, în genunchi, sau du-te pe câmpii, în bătaia soarelui, ori în deșert, sunt mai multe șanse să dai de Dumnezeu acolo. Unora li s-a arătat, altora le-a vorbit și totul s-a petrecut, de regulă, în căldură mare, sub soarele orbitor, nu între zidurile reci ale vreunei clădiri oribile, cuprinsă de mirosuri diverse, populată în general de babe și de țațe – în niciun caz de oameni deștepți și vizionari, așa cum era ea. Doar nu ajunsese degeaba directoare de școală și secretară de partid pe comună. Pe scurt, intrată în casă, nu s-a descălţat, nu s-a dezbrăcat, dar a vorbit cu voce subţire și tăioasă: Sper că nu mă căraţi iar la biserică, că eu acolo nu intru.

Credeam că m-am făcut înțeleasă de la nuntă. Nașul s-a posomorât mai mult decât era deja: Doamne, mi-a făcut capul calendar cu asta tot drumul.

Nașa era o femeie dură, cu un aer răutăcios. Strictă și excesiv de pedantă, aservită Sistemului, avea o singură dorință pe care n-o ascundea nimănui: să se pună bine cu Partidul, să impresioneze. Misiunea ei, ca secretar cu probleme de propagandă în comună, era să promoveze sătenilor religia comunistă, să pătrundă minți și să le alinieze. Să predice Binele celor care erau încă reticenți. Era convinsă că oamenii nu își dau seama, sunt adormiți, și ea trebuie să-i trezească. Sătenii nu știau ce e bine pentru ei, dacă ar fi știut, ar fi îmbrățișat comunismul din toată inima, așa ca ea. Nu există decât un Adevăr, îi zicea mamei, și cine nu-l vede este pur și simplu orb. Ea o să le deschidă tuturor ochii. Ei trăiesc în bezna minții și nu au capacitatea de gândire adecvată.

Să fim serioși, sunt în general proști. Cum ar putea un prost să știe ce e bine pentru el? Stă captiv în mintea lui limitată și se plimbă de colo-colo, ca un gândac într-o cutie de chibrituri. Nu poate înțelege libertatea, nu o poate primi, nu se poate bucura de ea.

George C. Dumitru este prozator român și absolvent al Facultății de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică, Academia de studii Economice București. După mai multe apariții în publicații și antologii, a debutat editorial cu volumul de proză scurtă „Poveste cu o fată” (2010).

În 2021 a publicat romanul „…și toate zilele de azi” la editura Humanitas. Acesta a fost nominalizat la Premiul „Mihai Giugariu” pentru 2021.

Ulterior, a publicat, la editura Polirom, volumul de povestiri „Fericire” (2022) și romanul „Rupturi” (2023). Acesta a fost nominalizat la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, ediția 2024 și la Premiul „Mihai Giugariu” pentru 2023.

În octombrie 2023 a lansat platforma literară nesemnate.ro.

Cartea poate fi procurată atât fizic, cât și online de la Librăria din Centru/Librăria din Hol sau de la Librarius. Prețul volumului variază între 135 și 169 de lei.

Pentru a nu pierde nicio noutate referitoare la următoarele ședințe, te invităm să te înscrii în acest grup de Facebook.

Preluat de la: diez.md