Acum 10 ani, Guvernul Ungariei lansa pentru prima dată în țara noastră una dintre cele mai populare oportunități pentru învățământul superior – programul de burse Stipendium Hungaricum. Tot în urmă cu un deceniu, Mihaela Ctitor, o tânără originară din Republica Moldova, voia să descopere lumea și știa că studenția îi va oferi o perspectivă diferită. Astfel, a ajuns să aplice la peste 50 de burse internaționale, printre care și Stipendium Hungaricum. Din 2015 și până în prezent, Mihaela învață la Budapesta. A început cu niște cursuri de limbă maghiară, iar acum a ajuns ambasadoarea studenților moldoveni în Ungaria.

Mihaela și-a făcut studiile de licență în Republica Moldova, iar odată cu finalizarea acestora a înțeles că nu știe ce i-ar plăcea să învețe în continuare. În schimb, era sigură că vrea să studieze într-o altă țară, ceea ce mai târziu a devenit și un obiectiv clar definit. Așa cum se înregistra frecvent la diverse programe din afara țării, în recomandările de pe Google a apărut și Stipendium Hungaricum. „Am aflat despre această oportunitate dintr-o simplă întâmplare, din necesitate, din căutări aprige. Am aplicat la această bursă efectiv din dorința de a vedea ce urmează.”

Plecarea Mihaelei la Budapesta a fost însoțită de mult entuziasm, chiar dacă tânăra recunoaște că nu se documentase suficient, iar frica era inevitabilă. „Am plecat într-o țară cu o limbă foarte diferită de cele pe care le știam. Nu am crezut vreodată că aspectul lingvistic ar putea avea o importanță atât de mare. Fiindcă nu mă informasem pe atât de mult pe cât trebuia, m-am confruntat cu unele probleme legate de itinerarul meu în Ungaria.”

Inițial, s-a înscris la cursuri de limbă maghiară în cadrul Universității Maghiare de Agricultură și Științe ale Vieții de la Budapesta. Timp de un an, de dimineață până la ora 13:00-14:00, studia intensiv gramatica, cultura maghiară, iar ulterior participa la niște lecții practice. „Voiam un an de răgaz, un an în care să văd lumea, să înțeleg dacă am nevoie de acel drum. Nu voiam să pierd acel an, dar nici nu eram sigură ce vreau să fac după licență. Prin intermediul acestui curs, am găsit o modalitate sănătoasă de a petrece timpul într-un mod plăcut și util. Ulterior, am înțeles ce îmi doresc să fac cu adevărat.” După finalizarea cu succes a cursului și susținerea unui examen final, tânăra a beneficiat automat de o bursă pentru studiile de masterat.

Următorii ani i-a petrecut la aceeași universitate la care a învățat și limba Ungariei. „Nu am schimbat instituția. Am îndrăgit-o și am zis că vreau să-mi continui traseul academic acolo, la specialitatea «Leadership în management».” Așa cum limba maghiară era în continuare o provocare pentru Mihaela, programul de masterat a durat pentru ea patru ani, în loc de doi. „Am tot amânat momentul susținerii tezei. A fost foarte complicat.” Provocatoare au fost și primele lecții, într-o aulă cu studenți nativi maghiari și profesori originari din Ungaria. „Am intrat la lecție și am realizat că nu înțeleg nimic. În teorie știam maghiara, în practică – nu. Nici măcar nu erau străini care vorbeau maghiara, ci doar nativi, cu accentul și viteza lor specifică. Mi-au permis să mă integrez, dar eu nu reușeam. Bariera lingvistică era mai mare decât mi-aș fi putut imagina. În activitățile zilnice, nu reușeam să țin pasul cu ritmul lor.” Treptat, tânăra s-a adaptat, iar comunicarea în timpul cursurilor a devenit mult mai ușoară.

În cadrul programului de masterat, Mihaela a urmat trei tipuri de cursuri:
# A – obligatorii, pe care fiecare student trebuie să le studieze;
# B – semiobligatorii, pe care studenții ar putea să le modifice cu unele similare; 
# C – opționale, menite să ajute la acumularea numărului necesar de credite.

Printre cursurile pe care tânăra le-a studiat se regăsesc: organizare, management strategic, statistică, managementul resurselor umane, strategii de luare a deciziilor, etica în afaceri.

După câțiva ani petrecuți la Budapesta, Mihaela a început să observe și unele diferențe dintre sistemul educațional maghiar și cel din Republica Moldova. În primul rând, spune că acolo totul este digitalizat, iar studentul practic nu interacționează deloc cu secretariatul facultății. „Studentului i se oferă un cod pe baza căruia intră pe o platformă. Își vede toată lista de cursuri, notele, data examenelor.” Un alt aspect uimitor pentru tânără au fost lecțiile interactive chiar și la masterat. Nu-și amintește vreun curs plictisitor, la care profesorul să le fi citit sau dictat materialul studenților. „Orice profesor, indiferent de temă, preda lecțiile cu ajutorul unei prezentări digitale. Nu te lăsau să adormi sub sunetul monoton al unei prelegeri de o oră și jumătate.”

Mihaela precizează că relația dintre studenți și profesori era un lejeră. În cazul ei, a întâlnit diverse cadre didactice – de la cei care o criticau pe alocuri pentru dificultățile pe care le avea la nivel de comunicare, până la cei înțelegători, gata să o ajute în orice situație. „În timpul orelor, uneori nu reușeam să țin pasul, iar unii profesori chiar m-au ajutat în acest sens. Alții, din păcate, erau destul de critici și luau în derâdere faptul că nu vorbeam fluent.” Chiar și așa, studenta spune că făcea tot posibilul pentru a ține pasul cu restul colegilor. „La nivelul notelor, chiar îi întreceam pe unii. Nu știu cum mi-a reușit asta, habar nu am.”

Cei mai dragi oameni din viața Mihaelei sunt acum cei pe care i-a întâlnit la universitate și cu care a legat prietenii pentru o viață întreagă. „Am întâlnit chiar și studenți moldoveni. Cu cei internaționali țin legătura și la mii de kilometri distanță. Am cunoscut oameni din Australia, SUA, Marea Britanie.” Mihaela a avut o legătură specială cu studenții originari din țările postsovietice. Despre ei își amintește că știau despre Republica Moldova și nu aveau neapărat foarte multe curiozități. În schimb, le plăcea mâncarea pe o prepara Mihaela și vinul moldovenesc. „Pentru maghiari, Moldova nu era ceva complet necunoscut, dar existau discrepanțe între ce își imaginau ei și realitate. Aveau impresia că suntem foarte rusificați.”

Comunitatea studențească a fost cea care a ajutat-o cel mai mult să se integreze în viața academică, atât prin prisma oportunităților extracurriculare care existau, cât și datorită unui mentor pe care îl primea fiecare nou-venit. „Fiecărui student i se oferă un mentor pentru ghidare – de la documente, până la ce medic să mergi sau în ce baruri găsești cea mai gustoasă bere. Nu ești lăsat de unul singur.” Fiind implicată zilnic în câteva activități, a reușit să treacă mai ușor peste dorul de casă. „Comunitatea în care am ajuns m-a susținut atât de mult, încât am reușit să evit vreun șoc cultural. În afară de dificultățile legate de limbă, nu pot spune că am avut parte de situații neplăcute, excese sau neclarități.”

Mihaela povestește că în cadrul universității la care a învățat există o mulțime de oportunități pe care le poți practica în afara orelor: cercuri de dans, baschet, fotbal, învățarea limbii spaniole, discuții despre o integrare mai ușoară. „În primul an de studii, participam la tot felul de cercuri de dans, mergeam unde puteam și mi se permitea. Am vizitat cam toate cercurile, nu am rămas până la final în toate, dar în mare parte am fost prezentă pe unde am reușit.” După primul an de studii în Ungaria, s-a înrolat și în calitate de voluntară la Organizația Națională a Mentorilor. Devenise și ea mentoră pentru studenții care abia veniseră în Ungaria. „Așa am început și eu să mentorez, am început să am grijă de nou-veniți.”

În afară de cursurile de la universitate, activitățile extracurriculare, Mihaela reușea să aibă și un job part-time. Odată cu dezvoltarea nivelului de cunoaștere a limbii maghiare, a reușit să se angajeze. „Știu doar că aveam multă energie și dormeam puțin. Activitățile extracurriculare erau organizate în așa fel, încât să te poți încadra. Mergeam acolo de două-trei ori pe săptămână. Lecțiile erau până la ora 14:00, iar restul zilei era liberă. La 20 de ani, chiar trebuie să-ți ajungă timpul și energia pentru toate.”

Găsea timp și pentru călătorii. Tânăra menționează că a văzut Ungaria în lung și-n lat – de la vinării și peșteri, până la fabrici de bere. În schimb, nu a rămas niciodată impresionată de bucătăria Ungariei. „Este o țară frumoasă, cu oameni primitori. Pe cât de frumoasă este țara și pe cât de frumoși sunt oamenii, pe atât de neapetisantă este mâncarea lor. Am impresia că, la nivel național, au trecut printr-o școală despre cum nu trebuie să gătești. Cred că am descoperit cum să prepar ouăle în toate formele posibile.”

Mihaela recunoaște că toată această perioadă a fost una memorabilă pentru ea, cu provocările și ascensiunile sale. Își amintește cu drag de cei 21 de ani pe care i-a sărbătorit în bucătăria căminului studențesc. „A fost cea mai frumoasă zi de naștere. S-a adunat o comunitate de oameni din toate colțurile lumii: Mongolia, Vietnam, Georgia. Era și mama alături de mine. A fost un moment memorabil.”

În prezent, Mihaela își face studiile de doctorat la aceeași universitate. Și-a ales o temă de cercetare și în mare parte se concentrează pe lucrul individual și pe colaborarea cu conducătorul științific. „Fac parte dintr-o asociație națională a studenților doctoranzi. Recent, m-am alăturat și organizației Alumni Hungary, care reunește studenții și foștii studenți ai Ungariei.” Studenta încă face naveta între Republica Moldova și Ungaria, dar este sigură că va reveni în totalitate acasă după finalizarea doctoratului. „Două luni la Budapesta, două luni în țară. Pot spune că deja sunt acasă, Ungaria a rămas un loc pe plan secund.”

Dacă dorești să fii mereu la curent cu cele mai noi oportunități #diez, ești mereu binevenit(ă) și pe canalul nostru de Telegram.

Preluat de la: diez.md