Stau prost la capitolul „memorie”. Cu greu îmi amintesc ce am mâncat sau cu cine am vorbit ieri, iar cu atât mai dificil mi se pare să readuc în prezent întâmplări petrecute în urmă cu mai bine de 20 de ani. Poate de-asta am şi acceptat provocarea redacţiei pe final de an, aceea de a-mi reaminti Crăciunul din copilărie.

În iureşul secolului XXI, când toţi ne grăbim spre undeva sau spre ceva, uităm să punem pauză alergăturii constante şi să reflectăm puţin asupra persoanei noastre, asupra familiei care ne-a sprijinit pe parcursul dezvoltării noastre ca adulţi responsabili.

Aşa se face că acum, la ora 2 dimineaţa, mi-am propus să iau această „pauză” şi să scriu ceea ce îmi amintesc legat de sărbătorile de altădată.

Pregătiri de Crăciun

Mă trag dintr-o familie modestă, ca mulţi dintre voi. Părinţii mei au lucrat în fabrici, au tras din greu să ne asigure o educaţie, mie şi fratelui meu, să fim bine hrăniţi şi să ajungem „la casele noastre”. Ei nu cunoşteau noţiunea de concediu, marea au văzut-o o singură dată, pe când eu aveam doi sau trei ani, înainte de Revoluţie.

Singurele momente când se odihneau erau de sărbători: de Paşte şi de Crăciun, când aveau liber 2-3 zile. Iar în zilele astea, odihna se transforma într-o cursă contracronometru: tăiatul porcului, curăţenia generală, spălatul şi înnoitul copiilor, frământatul şi coptul cozonacilor, fripturile, cârnaţii înşiraţi pe un băţ agătat de grinda casei, mesele cu neamurile – toate trebuiau să meargă ceas. Doar aşa simţeau ai mei că e Crăciunul…

Mirosul proaspăt al perdelelor uscate de frigul de decembrie, aburul format pe geamul de la bucătărie, de la atâta gătit, oalele imense în care clocotea apa în care trebuia să ne îmbăiem – erau primele semne ale venirii sărbătorilor.

Cu o zi sau două înainte de Crăciun, era vremea alesului bradului: toţi unul şi unul, care mai de care mai golaşi şi mai sfirijiţi, dar parfumaţi ca o pădure virgină (nu ca ăştia de sunt acum prin târguri, „graşi”, verzi şi fără pic de miros…). Aşa chei cum erau, mi se păreau un simbol de netăgăduit al Crăciunului. Cât ar fi fost ei de scumpi, ai mei şi-au rupt de la gură şi ne-au făcut plăcerea până spre adolescenţă.

Odată ajunşi cu bradul acasă, obişnuiam să îl ţinem „la răcoare” până în Ajun. Mai mare dragul îmi era să zăbovesc în camera aia rece, în mireasma de cetină, cârnaţi proaspeţi şi ţuică de prune…

Dar cel mai tare iubeam momentele când tata venea încărcat ca Moş Crăciun cu un sac, la propriu, în spate, plin cu portocale, bomboane de pom tari de-ţi spărgeai dinţii în ele şi cu urme delicioase de lapte praf prin ele şi jucării date cadou angajaţilor pentru copiii lor. Câte un sac de copil – era regula pe vremea comunismului. Şi am fost doi. Dura jumătate de zi numai să le scot din sac şi să mă minunez. 

Ziua cea mare

Împodobitul bradului era un ritual în care toată familia se implica: eu făceam felicitări cu globuri sparte şi lipite pe hârtie, frate-miu se ocupa de întinsul instalaţiei luminoase (ţin minte că am avut o singură instalaţie ani în şir, una cu flori mari şi colorate), mama venea când şi când să „ochească” locurile goale din brad, iar tata se ocupa de cadourile de sub brad (coşuri cu portocale zemoase şi parfumate, sucuri acidulate de care aveam parte doar în astfel de ocazii, păpuşi şi maşinuţe etc.) şi verifica dacă bananele puse pe şifonier s-au copt.

Tot de un Crăciun, nu mai ştiu exact anul, am băut prima dată Pepsi la sticlă. Am crezut că beau din nectarul nemuririi, atât de bun mi se părea.

Ziua de Crăciun era dedicată meselor îmbelşugate, cu fini, naşi, nepoţi, mătuşi şi alte neamuri. Fripturile şi castraveţii muraţi făceau legea. Iar „tulburelul” era nelipsit de pe (sau de sub) mese. Aşa se dezbăteau problemele vremii, la un pahar (sau mai multe) de vin de doagă, adică de butoi pentru cei neiniţiaţi. Şi aşa se încingeau discuţiile că, la un moment dat, nu mai ştiam cine cu cine vorbeşte, când se mai opresc şi când are să vină mult aşteptata plăcintă cu brânză dulce sau cu mere. Aveam şi cozonac, desigur, dar pe ăla îl ocheam numai când era cald, proaspăt scos de la cuptor.

Tot de Crăciun îmi amintesc că făceam multe drumuri cu ai mei pe la neamuri cu „farfurii de împărţit”. Pentru sufletele morţilor, se zice că e bine să dai de pomană în ziua de Crăciun. Şi dădeau ai mei. Dar, la rândul lor, şi primeau. Cozonaci, colivă, turte cu nucă şi miere în care trona înfiptă o lumânare – cam asta conţinea farfuria.

Programele difuzate la TV în ziua asta… Hmmm, aveam un televizor alb-negru, Diamant îi zicea, dar, în afară de nişte perdele cu sclipici şi actori care ieşeau pe după ele, spunând nişte glume pe care nu le înţelegeam la vârsta aia, nu-mi amintesc prea multe.

Una peste alta, cam aşa se petreceau sărbătorile de iarnă în familia mea: cu pregătiri multe, mâncare din belşug, mers pe la neamuri şi zgâit ore în şir la luminiţele din brad.

Crăciunul în prezent

Acum, ajunsă la 31 de ani, privesc cu oarecare nostalgie vremurile de atunci. Bradul trebuie să mi-l aleg singură, dacă mai am timp şi bani, pentru că ratele şi datoriile nu ţin cont de sărbători, mâncarea o cumpăr direct din supermarket, după ce stau minute bune la coadă, iar casa în zi de sărbătoare e goală, sunt doar eu şi motanii mei.

Anul ăsta, Crăciunul este o sărbătoare doar pentru cei „necopţi” încă. Pentru mine, Crăciunul, perioada asta, este un lung moment de neputinţă. De teamă că n-am preţuit îndeajuns clipele alături de părinţi. Sănătatea tatălui meu atârnă acum de un fir de aţă: leucemie – a fost diagnosticul ce l-a primit în vara asta. I „s-a dat” o lună, au trecut aproape patru şi el încă trăieşte. Pe un pat de spital, lângă care stă mama, care îl veghează zi şi noapte. Iar ruga mea către acel Dumnezeu inexistent din titlu este ca el să mai fie alături de mine şi anul viitor, şi peste doi ani, şi peste trei…Să fie nemuritor. La fel şi mama. 

Nu sunt pregătită. Nu cred că voi fi niciodată. Iubiţi-vă părinţii, arătaţi-le în fiecare zi asta. Pentru că, într-o zi, când veţi avea mai mare nevoie de ei, nu vor mai fi…