Ce-ar fi dacă, după ce citești un capitol dintr-un roman, ai putea decide soarta personajul sau încotro va merge firul narativ? Poți face acest lucru în cartea „Mamă, merg în Mariupol”, scrisă de Nikolai Profir. După ce a publicat „Necunoscuta din Sena” în anul 2022, Nikolai și-a dorit să experimenteze literar și să popularizeze o nouă tehnică a scrisului – interactivitatea.

Tânărul văzuse serialul Black mirror: Bandersnatch, unde spectatorul ia decizii pentru personajul principal influențând povestea. În timp ce privești serialul, pe ecran apar întrebări cu câte două variante de răspuns. Alegerea decide ce se întâmplă mai departe. Pornind de la această idee, Nikolai a decis să scrie un nou roman.

A ales războiul din Ucraina drept subiect al cărții „Mamă, merg în Mariupol”, deoarece spune că este „conflictul ce ne vizează cel mai direct pe noi, moldovenii”. Pentru a scrie, s-a informat din media atât internațională, cât și din cea de stat rusească. De asemenea, a citit documentare și cărți de ficțiune de război. Subiectul tezei de licență a tânărului a fost Russian propaganda in the Ukrainian online media during the 2019 presidential elections, ceea ce l-a ajutat să abordeze și tema propagandei.

În acest război, mai mult poate decât în altele, conștiința umană este cea care face diferența. Acest lucru încerc să-l joc cu cititorii în roman – un rus înrolat voluntar are alegerea, prin prisma conștiinței cititorului, să comită sau nu atrocitățile de care este învinuită armata rusă.

Nikolai Profir

Nikolai recunoaște că documentarea pentru roman a fost cea mai complicată parte din cauza impactului emoțional. „Am privit o mulțime de reportaje din teren. Poveștile reale ale oamenilor bat orice ficțiune. De multe ori mi se întâmpla să șterg și să rescriu pasaje întregi, în special dialogurile în care soldații ruși vorbesc între ei despre cine și de ce s-a înrolat.”

Pentru a încerca să redea atmosfera de pe front, Nikolai a avut mai multe interviuri atât cu soldați ruși, cât și cu cei ucraineni. „Nu încerc să fiu un moralist cu povestea aceasta. Putem astfel vedea umanitate în unele personaje în care cititorul nu s-ar gândi că ar putea-o găsi. De asemenea, cititorul vede personaje care sigur i-au plăcut de la început pierzându-și treptat umanitatea.”

Eroul principal din roman este soldatul Artiom, care, după cum spune autorul, este „ca frunza în vânt”. De cele mai multe ori, cititorul decide în locul lui. Alte două personaje sunt Kașa – în capul căruia e „un terci” și care s-a înrolat susținând propaganda de la Kremlin – și Juk, care e arhetipul soldatului clasic, determinat și pregătit să execute orice ordin, chiar dacă ar trebui să meargă împotriva conștiinței sale.

Prietenia care se formează organic între aceștia este elementul care îi umanizează și, astfel, îi apropie de cititor. Niciun personaj din carte nu este un erou. Nici măcar un antierou. Sunt oameni reali, ca mine și ca tine, surprinși într-o ipostază critică a vieții lor.

Nikolai Profir

Inițial, tânărul își dorea că alegerile să fie făcute de cititori pe măsură ce povestea se desfășoară. A gândit romanul astfel încât cititorul să voteze între două opțiuni, A sau B, iar varianta cu cele mai multe voturi să fie continuată în scris. „Mi-am dat însă seama repede că acest model nu funcționează pentru un proiect interactiv. Pentru a merge așa, cititorii ar fi trebuit să citească romanul în același timp și să participe simultan la vot, ceea ce i-ar fi exclus pe cei care descoperă cartea mai târziu.”

Din acest motiv s-a gândit la o altă soluție. În romanul „Mamă, merg în Mariupol”, o dată la câteva capitole, cititorul trebuie să ia o decizie în locul protagonistului. În funcție de alegerea făcută, acesta continuă lectura cu capitolele corespunzătoare și, astfel, descoperă care sunt consecințele deciziei sale. Aceste consecințe sunt adesea imprevizibile și modifică dezvoltarea ulterioară a acțiunii. De exemplu, una dintre deciziile pe care cititorul le ia pentru Artiom este dacă acesta să semneze sau nu contractul cu Ministerul Apărării al Federației Ruse. Cu alte cuvinte, dacă să plece sau nu voluntar la războiul din Ucraina.

La finalul celui de-al doilea capitol, cititorul trebuie să aleagă dacă personajul va avea o altercație sau nu cu un curier de droguri.

Dacă cititorul alege varianta A, continuă să citească capitolele 3A, 4A – firul narativ în care Artiom înfruntă curierul.

Dacă cititorul alege varianta B, continuă să citească capitolele 3B, 4B – firul narativ în care Artiom nu înfruntă curierul.

Dacă un capitol nu este marcat cu litera A sau B, înseamnă că firele narative independente s-au reunit într-unul singur. Acest lucru înseamnă că relatarea devine una clasică. Cartea are două finaluri, însă fiecare cititor ajunge la finalul său urmând traseul dictat de propriile valori și alegeri.

Nikolai lămurește că în poveste nu există alegeri corecte sau greșite, iar aceasta decurge indiferent de deciziile pe care le ia cititorul. „Contextul războiului din Ucraina este «poligonul» perfect pe care cititorul își pune la încercare convingerile. Artiom din povestea citită de tine nu seamănă cu Artiom din istoria altui cititor, deoarece fiecare ia deciziile în funcție de convingerile sale morale. Faptul că cititorul poate transforma «ocupantul rus» într-un exemplu al moralității și, dimpotrivă, poate face din el un antagonist clasic redă interactivitate romanului.”

Nikolai menționează că atât povestea lui Artiom, cât și celelalte istorii sunt reale și au fost documentate din situații care li s-au întâmplat oamenilor atrași (in)voluntar în războiul din Ucraina. „Pentru mine romanul este unul dureros de realist, chiar dacă nu am participat niciodată într-un conflict armat.”

Chiar dacă din titlu ne dăm seama că personajul principal ar trebui să ajungă în Mariupol, scriitorul recunoaște că protagonistul nu ajunge niciodată în Mariupol. Locurile din roman sunt cătune fără de nume, baze sportive abandonate și relicve ale fostei Uniuni Sovietice. „Am făcut acest lucru conștient. În primul rând, ca să evit documentarea excesivă și să nu transform romanul într-un articol jurnalistic gonzo*. Cred că lipsa toponimelor arată că acțiunile protagoniștilor sunt în van.”

Tânărul spune că fiecare personaj are „o fărâmă” din perspectiva sa asupra războiului. „Sunt confuze, întotdeauna amăgite de comandament și aproape lipsite de speranța de a supraviețui, d-apoi de a învinge. Aceasta este perspectiva mea asupra războiului, perspectivă pe care o împart mulți soldați ruși.”

Până acum, Nikolai publica online romanul pe capitole. Recunoaște că a primit diverse reacții din partea cititorilor. Spre exemplu, persoane care nu au citit cartea au venit cu comentarii negative. „Mi-au spus că sunt grafoman și că mai bine m-aș duce să descarc paleți.”

Pe de altă parte, unii cititori i-au zis că a reușit să transmită atmosfera de deznădejde a vieții într-un oraș de provincie rusesc.

Foarte puțini oameni s-au aventurat să citească toată povestea pe care o postez pe capitole. Poate îi sperie necesitatea de a plăti un abonament lunar. Mulți oameni cred că fac asta din dorințe mercantiliste, ceea ce nu e adevărat. Da, vreau să câștig bani din scris și nu înțeleg de ce scrisul este unica meserie în care dacă le spui oamenilor că vrei să fii plătit pentru munca ta, te privesc ca și cum le-ai dat cu sare-n ochi.

Nikolai Profir

Fragmente din „Mamă, merg în Mariupol” sunt publicate și în revista literară „Timpul”, disponibilă atât în format fizic, cât și online. „Pentru mine este un succes că am fost acceptat să public alături de scriitori ca Dumitru Crudu, Mihail Vakulovski și Moni Stănilă. Acest lucru îmi reafirmă că trebuie să scriu.”

Recent, Nikolai a primit propunerea ca volumul său să fie publicat în format fizic. Spune că partea interactivă îngreunează procesul de redactare a romanului, însă a reușit să găsească o soluție care să împace „și capra, și varza”.

Atunci când cititorul va ajunge într-un punct de alegere, va citi mai întâi instrucțiunile pentru capitolul interactiv respectiv. De exemplu, dacă decide să aleagă opțiunea A, adică să semneze contractul cu ministerul, va continua lectura în capitolul 7A. În ediția tipărită, instrucțiunile vor indica exact acest lucru, cum ar fi: „Mergi la pagina X pentru a citi capitolul 7A”. „Înțeleg că ar putea fi confuz. M-am gândit mult până am găsit o modalitate clară pentru cititori.”

Pentru Nikolai cartea „Mamă, merg în Mariupol” este, întâi de toate, un experiment literar în care încearcă să perfecționeze și să aducă publicului o tehnică inovatoare – romanul interactiv.

Se consideră un pioner al literaturii interactive și speră ca aceasta să prindă la cât mai mulți pasionați de lectură.

Cred că romanul interactiv poate implica direct cititorii în poveste, deoarece aceștia pot simți imediat «greutatea» deciziilor luate. Mi se pare o tehnică ce provoacă imaginația tot mai pofticioasă a cititorului. E inovatoare.

Nikolai Profir

*gonzo – stil jurnalistic care include reporterul în poveste, folosind experiențe personale, emoții, sarcasm și exagerare pentru a crea o narațiune subiectivă și imersivă, adesea depășind granițele obiectivității tradiționale.

Preluat de la: diez.md