Perfecționismul nu este doar o dorință de a excela, ci poate fi un semn al unei traume nerezolvate, un mecanism de apărare împotriva fricii de eșec, respingere sau inadecvare.

Perfecționismul se manifestă printr-o dorință constantă și copleșitoare de a atinge standarde nerealist de înalte, atât în viața personală, cât și profesională. Persoanele perfecționiste își setează obiective imposibil de atins și tind să fie excesiv de critice cu ele însele atunci când nu le îndeplinesc. Aceste standarde sunt deseori imposibil de susținut, iar eșecul de a le atinge generează sentimente de rușine, vinovăție și neputință.

Despre teama de abandon, hipnoterapeutul Eugen Popa, președintele Asociației Române de Hipnoză, afirmă: „În multe cazuri, perfecționismul nu este un simplu stil de personalitate, ci un simptom al unei traume emoționale nerezolvate. Trauma nu trebuie neapărat să fie legată de un eveniment major, ci poate să provină din experiențe negative repetate din copilărie, cum ar fi critica constantă, lipsa afecțiunii sau a sprijinului emoțional, abuzurile sau nevoia de a fi «perfect» pentru a primi iubire și aprobare.

Persoanele care au trăit astfel de traume pot dezvolta convingerea că valoarea lor depinde de performanțele lor sau de percepția altora. Astfel, perfecționismul devine un mecanism de protecție împotriva durerii emoționale. «Dacă fac totul perfect, nu voi fi criticat» sau «Dacă sunt impecabil, voi fi acceptat și iubit» sunt gânduri frecvent întâlnite în mintea celor care au suferit traume.”

Perfecționismul este adesea răspunsul subconștient al unei persoane la traumele nerezolvate. În copilărie, mulți perfecționiști au învățat că trebuie să fie „perfecți” pentru a evita criticile sau pedepsele. Aceste experiențe timpurii le-au modelat convingerile despre sine și despre lumea din jur, determinându-i să creadă că singura modalitate de a evita respingerea sau durerea este să atingă mereu perfecțiunea.

De asemenea, trauma poate distorsiona percepția unei persoane asupra valorii proprii. În loc să vadă eșecurile ca pe o parte firească a vieții, ele sunt văzute ca dovezi ale inadecvării personale. Această convingere duce la o nevoie obsesivă de a dovedi constant că sunt „suficient de buni”.

„Perfecționismul poate părea, la suprafață, o dorință de excelență, dar în realitate, este adesea un mecanism de apărare dezvoltat în urma unei traume emoționale. Pentru a-l depăși, este necesară conștientizarea legăturii sale cu trauma și lucrul activ asupra vindecării emoționale. Prin terapie și schimbarea modului de gândire, persoanele perfecționiste pot învăța să își accepte imperfecțiunile și să își trăiască viața într-un mod mai autentic și mai sănătos”, ne asigură Eugen Popa.

Sursa foto: Shutterstock

Preluat de la: csid.ro