Alina, geography geek

Paris-Franța, Londra-Anglia, Berlin-Germania. Eu de abia așteptam să se stingă lumina în serile de iarnă, deși dorința mea nu se lăsa mult-așteptată în iernile anilor 90′ când întreruperile de electricitate în satele Moldovei erau un fapt tare comun. Ne adunam toți 7 în două camere, care erau la un loc bucătărie, sufragerie și dormitor cu două paturi. De pe unul se auzea „Paris-Franța, Londra-Anglia, Berlin-Germania”, iar de pe altul „cinci ori șapte egal cu treizeci și cinci, patru ori trei egal cu doisprezece”. Tata mă învăța capitalele lumii, iar cei mari se jucau de-a tabla înmulțirii. În camera alăturată care se unea cu cea în care ne aflam noi printr-o sobă cu plită și cuptor, mama făcea un fel de tort pe care-l cocea numai când se stingea lumina (ori așa am vrut eu să țin minte). Erau parcă niște turte dulci, pe care le înmuia într-o ciocolată făcută din cacao, zahăr și unt. Turtele le cocea în cuptorul sobei, iar când le scotea, casa se umplea de un miros pe care eu nu-l pot compara cu nimic. Bunica, de obicei așezată pe un scăunel micuț, spărgea nuci sau curățea păpușoi. Câteodată, prăjea semințe pe plită. Paris-Franța, Londra-Anglia, Berlin-Germania. Cât de bucuroasă eram când se stingea lumina în serile de iarnă.

Alex, omul de afaceri

Când eram mici, eu cu fratele meu încercam să avem bugete și să scoatem bani din fiecare chițibuș. Odată am reușit să strângem destul de multe sticle, de la noi, de la vecini, din curtea blocului și am rugat-o pe mama să ne dea o sacoșă să avem cum să le cărăm. Am făcut aproape un leu, după ce le-am cărat vreo patru intersecții prin soare, pe dealuri. În final însă, am rupt sacoșa. Când am venit acasă, mama ne-a felicitat spunându-ne că sacoșa costase 1 leu 50. Practic, aveam bani în mână, dar teoretic am pierdut mai mult decât am câștigat.

Djein, pur și simplu „krutaya”

Eu la patru ani eram „krutaya”. Părinții mi-au oferit toată libertatea, ieșeam din casă dimineața și mă întorceam seara târziu. Ce-i drept nu eram din capul meu. Aveau grijă de mine Costea și Misha — vecinii mei de la etajul patru. Cu patru ani mai mare că mine. Ruși. Vorbeam rusa mai bine ca româna. Cu ei ne urcam pe acoperișul casei cu 16 etaje, săream în lift că să rămânem blocați, ne „jucam” cu „steklovată” și „karbid” și umblam murdari de mazut prin toate subsolurilor din cartier (apropo, unele sunt unite între ele). Unul dintre vecini mi-a povestit, după mulți ani, cum a asistat la o scenă care l-a impresionat. Eram în curte, înconjurată de vreo patru băieți și cu o expresie a feței foarte serioasă, determinată, l-am întrebat pe unul din ei: Hochesh’ byt’ banditom? Dacă majoritatea oamenilor aleargă prin viață după „cea mai bună versiune a lor”, eu, probabil, toată viața voi încerca să mă apropii cât mai mult posibil de cum eram eu la patru ani, când nu mă temeam de nimic, eram bună, liberă și „krutaya”.

Sandu, copilul darnic

Odată vorbeam cu mama despre tinerețea ei, iar pentru că eu sunt mult mai apropiat de ea, o tot întrebam diferite chestii din tinerețea ei. Ea îmi povestea că pe vremea când învăța la Soroca, grămădea copeici (vremea URSS) ca să-și facă coafură vinerea. Ea sacrifica din materialele pentru studii și anume pixurile, pentru a avea destui bani. Îmi povestea cum scria cu pasta de la stilou pentru că nu avea destui bani pentru a procura pixuri. Aveam cam 10 ani și m-au dat lacrimile atât de tare încât am fugit în camera mea și am venit cu vreo 5 pixuri și i-am zis să le ia pentru că îmi era milă de ea.

Lena, te-am prins cu șoarecele în sân

Am fost un copil cuminte. Cel puțin așa cred eu. Oricum, am trecut prin diverse peripeții. Odată, mă jucam în ciocleji și simțeam că am ceva cald la inimă, când am pus mâna era moale și am înțeles că ceva nu e ok. Am chemat toți copiii în jurul meu pentru a vedea care e situația. Teoreme au fost multe. Nu ne-am clarificat, așa că am chemat un om matur. Tanti a venit, a controlat puloverele mele și mi-a zis: aaa, asta un șoricel s-a ascuns acolo, probabil să se încălzească. Țin minte că l-a scos în timp ce eu urlam. De atunci nu mă joc în ciocleji, ciudat, dar, nici de șoareci nu mă mai tem. Pe lângă faptul că eram cuminte eram și tare atentă, îmi dezvoltam simțul adevărului. Așa că, odată, mama mi-a cumpărat o foarfecă nouă, țin minte, era roșie. Am luat foarfeca și am tăiat tot ce era posibil de tăiat prin casă: un țol, o albitură, haine, draperii și multe alte lucruri. Ei bine, mama nu a fost tare încântată, în schimb, i-am dovedit că a procurat o foarfecă cu adevărat bună. Pe lângă cele menționate mai sus, mă consideram o adevărată artistă. Aveam concerte improvizate în gradină, evident, eu aveam toate rolurile: de prezentatoare, de juriu, de public, de interpretă. Publicul meu erau vecinii. Am aflat asta când nu mai dădeam concerte. Tanti de peste grădină a întrebat-o pe bunica într-o zi: „Ce mai face cântăreața voastră că demult nu se mai aude?”. Pe atunci, eram deja ocupată cu pregătirile de examene. Eram și naivă, credeam că undeva există un capăt de lume, unde mă pot cățăra pe curcubeu sau soare și de acolo voi vedea toată lumea. Eram atât de naivă încât credeam ca dacă voi strica televizorul voi obține toate dulciurile care sunt reclamate. Oricum, eram fericită și asta contează cel mai mult!

Liubomir, iubitorul de ghinion

Prenumele meu înseamnă nu doar „iubesc lumea” sau „iubesc pacea”, dar și „iubesc ghinionul”. Doi ani la rând, pe când eram copil, aveam „obiceiul” pe 1 iunie să ajung la spital. Prima dată s-a întâmplat când terminasem clasa a III-a. Pe 1 iunie am mers cu mama și sora la o zi de naștere. Acolo, după ceva timp, m-am plictisit și am ieșit pe scară și săream peste trepte. Primele încercări au avut success, însă ultimele trei au fost „vrăjite”. După calculele mele trebuia să-mi închei maratonul după ultima treaptă, însă am călcat nereușit pe penultima și mi-am fracturat piciorul. Ne-am dus la spital și medicul mi-a aplicat
gipsul pe picior. Asta a însemnat că vreo lună nu mai puteam participa la vreo acțiune de parkour. Peste un an, iarăși am nimerit la spital, doar că de această dată pe mai mult timp. Eram deja clasa a IV-a și nu aveam dorința să mă duc la ultimul sunet. De aceea, am convins-o pe mama să mă ducă în sat la bunici, să mănânc cireșe. Era 25-26 mai. Ajung la bunici la amiază. Eram doar cu ceaiul de dimineață, la bunica am gustat doar o plăcintă și restul zilei am mâncat doar cireșe direct din copac. A doua zi au apărut dureri de burtă – credeam că e normal și așa am răbdat două zile. Ca în a treia zi, deja fiind acasă, mama a chemat ambulanța și am fost internat de urgență la spital cu apendicită. Medicii i-au spus mamei că încă vreo 3 ore și eu nu mai eram … Am fost operat și aproape jumătate din luna iunie am petrecut-o la spital, apoi vreo lună eram limitat în mișcări bruște și rapide. De obicei, pentru mine vacanța de vară începea cam la sfârșit de iulie.

Valeria, iubitoarea de păsări

„Dacă tu nu vii, păsărelele nu se trezesc”. O amintire ca prin ceață, prima din copilăria mea. Era probabil un septembrie și mama a făcut încercarea de a mă duce, un copil de 2 anișori, la grădiniță. Pentru ca să nu plâng, educatoarea mi-a arătat la geamul unde de perdelele albastre cu floricele roz era atârnată o jucărie pentru cocuțe, un fir cu păsărele roz, verzi și albastre. Toate „ciripeau” pițigăiat, întins și șters, dar educatoarea mi-a spus că dacă nu voi veni, aceste păsărele nu se vor trezi. Atunci, am înțeles că nu puteam să dezamăgesc ființele asupra cărora aveam o forță atât de mare și fiecare zi petrecută acasă era o suferință, pentru că înțelegeam că azi păsărelele mele nu-și vor deschide ochii mici, negri și vioi, și sala nu se va umple cu acel ciripit devenit atât de familiar și drag.

Ștefan, pupăciosul 

Fiecare cicatrice are câte o poveste în spate, dar cea mai dureroasă pentru mine este cea de pe buză, care a mărit, conform savanților britanici, buza de jos cu peste 70% din mărimea normală buzelor la alții (cu anii acest coeficient s-a redus, nu substanțial, dar s-a redus). Era infima iarnă de 1996, sau 1995 și conform tradiției se dădea lumea cu sania. Traseul era simplu – o stradă, care urca pe un deal și cotea din poartă în poartă ca la circuitul de Formula 1 de la Monte-Carlo, intersecta o altă stradă din Costești, care ducea deja spre Molești și Hansca, ca mai apoi să se încheie într-o viteză amețitoare pe o hudiță de cam 1,5 metri lățime. Deci, nimic complicat. Numai că, un vecin intenționa să închidă hudița, asta pentru că satul Costești, în lipsa unor WC-uri stradale, transforma încet aceste pasaje în WC-uri publice (obicei importat cu succes de Chișinău, know-how-ul a fost stabilit în unele treceri subterane). Un vecin a decis să-și mai prelungească gospodăria cu un metru, a instalat un gard în mijlocul hudiței, dar pentru că restul vecinilor nu erau mulțumiți, a renunțat la plan lăsând drept suvenir un stâlp în mijlocul hudiței. În acea iarnă, stâlpul a fost cireașa de pe tortul traseului.

Pe ultima sută de metri printr-o hudiță „minată” trebuia să eviți stâlpul prin partea dreaptă, sau stângă, și să sfârșești traseul virând la dreapta pentru a evita gardul lui Moș Serghei, ce se extindea perpendicular. În fine, cum am zis, traseul era destul de simplu. Am urcat trei pe sanie. Eu, fiind prâslea, eram în mijloc. Fratele în față, iar sora mai mare în spate. Am pornit. Vjjjjj, Vjjjj, Vjjjj cu virajele. Vjjjjj vjjj vjj cu traversarea de succes a străzii din Costești, pe urmă vjjj vjj vjj intrare cu succes pe hudiță, numai că pe ultimii 10 metri, fratele își dă seama că nu mai poate controla sania, și ca un adevărat Theon Greyjoy, abandonează vehiculul, iar Ștefan, rămânând în față nu are decât să pupe stâlpul. Sora din spate, era mai înaltă și a decis să-l îmbrățișeze. Impact violent, stele verzi iar pentru câteva minute am avut un „piercing” destul de dur, prin care se vedeau dinții de jos. Nimic grav, am mers la medic. Numai că la medic, nu aveau anestezie, și m-au cusut cum au putut. În rezultat, da, m-am ales cu o cicatrice pentru tot restul copilăriei. Între timp, aceasta a fost acoperită de barbă, mulțumim pubertate. Și da, m-am mai ales cu o poreclă legată de mărimea cu 75% a buzei de jos față de nivelul normal stabilit de Asociația Internațională pentru Mărimea Buzelor.

Stela, cititoarea la minut 

Cred că am fost cel mai neastâmpărat copil din lume. Mama mea a crescut doar unul singur, dar am impresia că sărmana s-a chinuit ca și cum ar fi avut zece, a avut o răbdare enormă cu mine. Amintiri am atât de multe, încât aș putea să scriu o carte. Începând cu faptul că niciodată nu am fost o fetiță îmbrăcată în rochițe roz și băntulețe, și terminând cu acela că nu aveam nicio problemă să-mi fac dreptate cu pumnii, dacă asta o cerea situația. Și acum îmi amintesc cum odată m-a trimis profesoara
acasă de la ora de desen, pentru că făceam prea multă gălăgie în clasă, iar bunica colegului meu de bancă venea odată sau de două ori pe lună la școală și ruga profesoara să-l schimbe în altă bancă, pentru că eu tot timpul vorbeam cu el la lecții și îi distrăgeam atenția de la ore. Aveam atâta energie că pur și simplu nu puteam să stau locului mai mult de 10 minute. Și m-a mai prins odată cu o șmecherie învățătoarea în clasa întâi, atunci când ne punea să citim la minut. Când am observat că învățătoarea nu prea atrage atenția la ceea ce citesc și era concentrată la cronometru, mai săream un rând-două și într-un final ajungeam la o sută și ceva de cuvinte pe minut. La întrebarea cum era posibil așa ceva? Simplu, m-am autoproclamat copil – geniu.

Constantin, aruncătorul de pantofi

Cred că toate amintirile din copilărie sunt frumoase și ne aducem aminte de ele cu drag. E greu să alegi doar una din multitudinea de istorioare interesante. Unele dintre cele mai hazlii cred că sunt istorioarele de la „furat” căpșuni, cireșe sau alte fructe. O istorioară din acestea a început cu o dimineață de vară când eu am vrut cireșe de care avea vecinul meu. Pentru că știam că era acasă, dar nu voiam să merg simplu să cer voie mi-am elaborat un plan. Mi-am luat unul din pantofii în care eram încălțat și l-am aruncat cât mai aproape de copacul de cireșe. Astfel mi-am asigurat un motiv nobil pentru care am sărit peste gard. Am aruncat eu pantoful, am sărit după el, desigur că am mâncat și câteva cireșe după care am mers fericit acasă. Și cred că peste câteva ore deja am mers cu mai mulți prieteni cu voie și am mâncat cireșe pe săturate.

Preluat de la: diez.md