Anxietatea de separare este o etapă firească a dezvoltării copilului, dar atunci când teama de despărțire devine intensă, persistentă și interferează cu somnul, mersul la grădiniță sau școală, ori cu activitățile zilnice, e timpul să intervenim cu blândețe, răbdare și consecvență.

Vestea bună: există metode eficiente, validate științific, prin care părinții pot ajuta copilul să își construiască curajul pas cu pas.

La bebeluși, anxietatea de separare apare odată cu dezvoltarea noțiunii de permanență a obiectelor — copilul înțelege că părintele pleacă și reacționează cu plâns, teamă sau agățare. De regulă, aceste reacții se diminuează treptat până în jurul vârstei de 2–3 ani.

Totuși, când reacțiile de teamă sunt intense, durează cel puțin câteva săptămâni și afectează rutina (refuz de a merge la grădiniță, de a dormi singur sau de a rămâne cu alt adult), este posibil să fie vorba despre o formă clinică de anxietate de separare, care necesită evaluare de specialitate.

„Diferența dintre o etapă normală și o tulburare e dată de intensitate, durată și impactul asupra vieții de zi cu zi.”

Anxietatea de separare a părinţilor se transmite şi la copii. Un director de creşă explică

Solicită evaluare psihologică sau medicală dacă:

Specialiștii pot recomanda terapie cognitiv-comportamentală, terapie prin joc sau intervenții parentale ghidate, metode cu eficiență dovedită în anxietatea de separare.

Anxietatea de separare nu este un eșec parental, ci o etapă a dezvoltării emoționale. Ceea ce contează este cum o gestionăm: prin predictibilitate, calm și expunere blândă, copilul învață că separarea e temporară, iar revederea sigură.

„Copiii nu au nevoie să nu le fie frică. Au nevoie să știe că pot fi curajoși chiar și atunci când le este frică.”

FOTO: Shutterstock

Preluat de la: csid.ro