# Părintele îndrumă, nu controlează, iar autonomia copilului se dezvoltă treptat în adolescență.
# Copilul ia alegeri simple încă de trei-patru ani; deciziile mari vin cu îndrumare.
# Reacția calmă și empatică a părinților transformă greșelile copilului în învățare.

Părinții încearcă să își protejeze copiii și să le ofere cele mai bune condiții de dezvoltare. Uneori însă, această dorință îi determină să ia toate deciziile în locul lor. Pe termen lung, o astfel de abordare poate avea efecte negative asupra dezvoltării psihice a copilului și asupra capacității sale de a lua decizii în mod independent.

Unde se află, însă, granița dintre deciziile pe care copiii le pot lua singuri și cele care ar trebui să rămână în responsabilitatea adulților? Pentru a răspunde la această întrebare, #diez a discutat cu Alesea Frunze, doctoră în psihologie și terapeută sistemică de familie și cuplu.

Potrivit psihologei, capacitatea de a lua decizii se formează în urma unui proces complex de dezvoltare psihologică și depinde nu doar de vârstă, ci și de nivelul de maturitate cognitivă și emoțională. Totodată, în copilărie există anumite particularități în procesul de luare a deciziilor.

# În copilăria timpurie (trei-șase ani) copilul poate face deja alegeri simple: ce jucărie să ia sau cu cine să se joace. La această vârstă, deciziile sunt bazate, de cele mai multe ori, pe dorințele de moment și nu pe înțelegerea consecințelor lor.

# Odată cu începerea școlii (șapte-11 ani), copiii încep să conștientizeze regulile și responsabilitățile. Ei sunt capabili să ia decizii practice (de exemplu, cum să își organizeze temele), însă au în continuare nevoie de îndrumarea adulților.

# În adolescență (12–18 ani) se dezvoltă gândirea abstractă și capacitatea de a anticipa consecințele. Adolescenții pot lua decizii personale (legate de prieteni, pasiuni), însă continuă să fie influențați de emoții și de grupul social din care fac parte.

Astfel, subliniază experta, copilul poate începe să ia decizii simple încă de la vârsta de trei-patru ani, însă autonomia reală în luarea deciziilor se formează în adolescență, când se consolidează gândirea logică și responsabilitatea. Totuși, maturitatea deplină în luarea deciziilor este atinsă abia în jurul vârstei de 18-20 de ani, când cortexul prefrontal al creierului – zona responsabilă de planificare și autocontrol – este complet dezvoltat.

Copiii sunt capabili să ia singuri decizii în privința unor lucruri obișnuite încă de la vârsta de trei-patru ani, însă deciziile importante ar trebui luate treptat, împreună cu părinții, până la adolescență. Psihologii consideră că este corect ca părinții să fie ghizi și protectori, nu controlori. Doar astfel autonomia copilului se dezvoltă într-un mod sănătos, consideră psihologa.

Alesea Frunze oferă câteva exemple.

# În copilăria timpurie (zero-șase ani) părinții decid aproape totul: alimentația, programul de somn, siguranța copilului. Copilul poate alege doar lucruri simple (o jucărie, hainele).
# La vârsta școlară (șapte-11 ani) părinții ar trebui să decidă aspecte importante (legate de școală, activități extracurriculare). Copilul de această vârstă poate decide, de exemplu, cum să își organizeze realizarea temelor sau cu cine să se joace.
# În adolescență (12-18 ani) părinții stabilesc limitele (siguranța, regulile de bază), iar adolescentul decide în privința aspectelor legate de prietenii, pasiuni sau aspectul exterior. Deciziile importante (de exemplu, alegerea liceului, orientarea profesională) ar trebui luate împreună, prin dialog.
# La maturitate (+18 ani) părinții nu ar mai trebui să ia decizii direct, ci doar să ofere sfaturi. Tânărul sau tânăra ar trebui să ia singur(ă) deciziile importante: cariera, relațiile, independența.

Psihologa menționează și câteva aspecte la care părinții ar trebui să fie atenți:
# autonomie treptată – copilul trebuie să învețe să ia decizii singur, dar în pași mici;
# siguranța ca prioritate – părinții trebuie să decidă în locul copilului atunci când există riscuri (pentru sănătate, siguranță socială);
# dialog și negocieri – în adolescență, deciziile corecte sunt luate prin discuții, nu prin impunere;
# exemplul personal al părinților – copiii învață să ia decizii observând modul în care părinții iau propriile decizii.

Psihologa atrage atenția că luarea constantă a deciziilor în locul copilului de către adulți poate afecta negativ dezvoltarea sa psihologică și relațiile cu cei din jur.

Printre posibilele riscuri se numără:
# lipsa autonomiei copilului – acesta nu are posibilitatea de a învăța să își asume responsabilitatea și, drept urmare, rămâne dependent de părinți chiar și la vârsta adultă;
# scăderea încrederii în sine – dacă deciziile sunt luate mereu de alte persoane, copilul începe să creadă că nu este capabil să decidă singur;
# dificultăți în perioada adolescenței – adolescenții care au crescut fără libertatea de a lua decizii pot deveni fie rebeli, fie, dimpotrivă, excesiv de inhibați, incapabili să își apere propria opinie, să negocieze cu cei din jur și să își exprime preferințele;
# decizii imature la vârsta adultă – tinerii cărora în copilărie nu li s-a permis să ia decizii pe cont propriu pot ajunge, la maturitate, să ia decizii impulsive sau să evite responsabilitățile importante în carieră ori în familie.

Situația opusă, în care copiilor li se permite să ia decizii potrivite nivelului lor de dezvoltare, contribuie, dimpotrivă, la formarea unei autonomii sănătoase, a încrederii în sine, a gândirii critice, a responsabilității și a unor relații sănătoase cu membrii mai în vârstă ai familiei.

Părinții trebuie să înțeleagă dacă sprijinul pe care îl oferă copilului nu se transformă într-un control excesiv. Pentru a determina acest lucru, terapeuta le recomandă să își adreseze câteva întrebări.

# Are această decizie legătură cu siguranța? Dacă da, decizia ar trebui luată de părinte.
# Este copilul pregătit pentru această alegere? Dacă da, ar trebui să îi permită să decidă singur.
# Care sunt consecințele dacă greșește? Dacă acestea sunt nesemnificative, copilul ar trebui lăsat să învețe din propria experiență.
# Îi ofer libertate sau îl controlez? Dacă părintele simte că îi impune propria decizie, acesta este un semn al unei intervenții excesive.
# Îl ajut să gândească sau decid în locul lui? Sprijinul înseamnă să ajuți copilul să analizeze opțiunile, nu să alegi în locul lui.

De asemenea, psihologa menționează câteva semne care pot indica un control excesiv. Printre acestea se numără: lipsa inițiativei copilului în luarea deciziilor, dezamăgirea sau, dimpotrivă, comportamentul de revoltă, lipsa încrederii în sine și dificultățile în relațiile cu semenii.

Reacția părintelui la o decizie greșită a copilului joacă un rol important. Psihologa recomandă părinților să nu îi pedepsească pe copii pentru greșeli, ci să le transforme în oportunități de învățare și dezvoltare. Dialogul ar trebui purtat fără critică, într-un mod calm, cu empatie și susținere.

Specialista recomandă părinților să-și ajute copiii să descopere ce poate învăța din această situație, precum și legătura dintre decizia luată și rezultatul obținut.

Greșelile copilului nu ar trebui privite drept eșecuri, ci ca oportunități de dezvoltare. O reacție calmă, empatică și susținătoare din partea părinților îl ajută să devină responsabil, independent și încrezător în propriile forțe. Părinte nu te naști, dar devii. De aceea, este important să păstrezi legătura emoțională cu copiii și să le fii alături în toate etapele creșterii și dezvoltării lor psihosociale.

De asemenea, este important ca părinții să găsească împreună cu copilul soluții alternative pentru această situație sau pentru una similară care ar putea apărea în viitor, încurajând inițiativa și asumarea responsabilității pentru propriile greșeli. Este esențial, totodată, ca părintele să normalizeze situația. De exemplu, acest lucru poate fi făcut printr-o frază precum: „Și eu mai greșesc uneori, dar învăț să procedez altfel”.

Preluat de la: diez.md