Te deranjează pupicii în număr exagerat de mare oferiți copilului tău de către cei dragi, dar nu știi cum să impui limite? Sau poate deja ai zis „nu”, dar te simți vinovat(ă)? Am discutat cu psihologa și psihoterapeuta integrativă Ana Niculăeș despre importanța impunerii granițelor atunci când simți (sau nu) că vrei să o faci, despre felul în care le poți explica celor apropiați că respectul pentru corpul copilului înseamnă grijă și, desigur, despre sentimentul de vinovăție, care apare atunci când crezi că nu ar trebui.

Notă: la final îți vom explica și de ce limitele sunt benefice din punct de vedere al sănătății.

Pentru început, psihologa menționează că este absolut OK, în calitate de părinte, să nu dorești ca alții să-ți sărute sau îmbrățișeze copilul. Mai mult decât atât, potrivit ei, aceasta este o alegere responsabilă de parenting. „Corpul copilului nu este un bun comun la care familia sau cunoștințele au acces automat. Afecțiunea fizică, oricât de bine intenționată, trebuie să fie bidirecțională – să vină atât din dorința celui care o oferă, cât și din acceptul celui care o primește.”

Totodată, psihologa afirmă că un copil de trei ani care este sărutat sau îmbrățișat forțat, chiar de persoane dragi, poate ajunge să creadă că disconfortul fizic față de alte persoane trebuie ignorat. „Din perspectiva terapeutică, multe persoane adulte care au dificultăți în a-și proteja granițele în relații au în comun o copilărie în care «nu vreau» nu a fost niciodată luat în serios, inclusiv în situații aparent banale, precum o îmbrățișare nedorită de la o rudă.”

Te întrebi ce înseamnă să ai dificultăți în protejarea granițelor? Ana Niculăeș lămurește că, adesea, adulții care nu știu să-și respecte limitele:
# ignoră semnalele de disconfort ale propriului corp;
# nu pot spune „nu” fără vinovăție;
# tolerează situații neplăcute, inclusiv de abuz, fără să le semnaleze sau să ceară ajutor;
# nu-și pot recunoaște propriile nevoi;
# au anxietate socială legată de interacțiunile fizice.

Cu toate acestea, trebuie să menționăm că stabilirea limitelor pentru copil nu previne în proporție de 100 % situațiile de abuz sau agresiune din viitor: „Nu sunt garanții absolute, dar crește semnificativ atât capacitatea copilului de a recunoaște comportamentele nepotrivite, cât și curajul de a le raporta”.

Potrivit psihoterapeutei, secretul este să separi intenția persoanei (care este, de obicei, afecțiunea sinceră) de comportamentul concret pe care îl limitezi. Nu trebuie să ataci, ci să stabilești o regulă clară despre copil. Consecvența și calmul ar trebui să-ți fie aliați. La fel, reține că o regulă spusă de 10 ori liniștit are mai mult efect decât o explicație lungă spusă o singură dată cu emoție.

De exemplu, poți spune: „Îl învățăm pe copilul nostru să decidă când vrea contact fizic. Nu înseamnă că nu te iubește, înseamnă că îl respectăm pe el” sau „Știu că intenția ta e frumoasă. Tocmai de aceea vrem ca afecțiunea pe care i-o oferi să fie primită cu bucurie, nu cu obligație”.

În cazul în care, drept răspuns, primești o replică mai puțin plăcută, nu te panica. Ana Niculăeș explică faptul că reacțiile negative ale rudelor vin, de obicei, din nepricepere, nu din rea voință.

„Majoritatea adulților din prezent a crescut într-un sistem în care copilul nu avea dreptul la spațiu personal, iar schimbarea acestui tipar poate părea un atac la adresa lor sau o judecată a modului în care și-au crescut propriii copii.”

În această situație e necesar să-ți reamintești că scopul nu este câștigarea unui argument, ci protejarea siguranței emoționale a copilului tău. De asemenea, psihologa recomandă să respiri și repeți același mesaj, că vrei să-l lași pe copil să decidă, cu o tonalitate calmă și fermă. De câte ori este nevoie.

Dacă te simți vinovat(ă), să știi că e în regulă. Nu înseamnă că ai făcut o alegere greșită, ci că ai crescut, probabil, într-un mediu în care a-ți apăra spațiul personal era considerat lipsă de respect sau egoism. Respectiv, abia acum înveți, odată cu copilul tău, că respectul față de sine contează și chiar că este obligatoriu. „Mulți adulți lucrează în terapie ani de zile pentru a recăpăta această capacitate, de a spune «nu», fără să se prăbușească de vinovăție. Tu îi oferi copilului tău acest instrument de la bun început.”

Cu siguranță e necesar să-ți înveți și copilul să zică „nu” atunci când simte. Mai mult decât atât, potrivit psihologei, aceasta este una dintre cele mai importante abilități sociale pe care le poți transmite copilului tău. „Nu este un act de nesupunere sau de lipsă de respect față de adulți. Este o abilitate de viață, la fel de importantă ca «mulțumesc» sau «te rog». Copiii trebuie să înțeleagă diferența dintre politețe, care implică bunele maniere în interacțiuni și supunere oarbă, care presupune să accepte orice, de la oricine, pentru a nu deranja.”

Cel mai eficient ar fi să-l înveți, treptat, câteva fraze pentru a-și exprima disconfortul. Pentru copiii cu vârsta cuprinsă între trei-șase ani, frazele trebuie să fie scurte, clare și ușor de memorat. 

Câteva exemple:
# „nu vreau acum;
# „prefer să dau mâna”;
# „nu îmi place asta”;
# „nu mă simt bine”.

În cazul în care copilul tău este mai mic, psihologa afirmă că poți interveni tu direct în conversație, cu o frază de tipul: „Nu vrea acum, poate data viitoare”.

„Educația despre limite corporale nu este despre a-i face pe copii să fie nepoliticoși sau despre a înstrăina familia. Este despre a construi, zi după zi, un copil care știe că vocea lui contează, că corpul lui îi aparține și că poate cere ajutor atunci când ceva nu este în regulă. Copiii care cresc cu această siguranță interioară devin adulți care știu să se protejeze și să respecte, la rândul lor, granițele altora. Acesta este, poate, cel mai durabil și valoros cadou pe care i-l poți face.”

Pe lângă avantajele impunerii unor limite din punct de vedere psihologic, există și avantaje din punct de vedere al sănătății. Mai ales când e vorba de pupici. 

Printre cele mai frecvente boli care se transmit prin sărut la copiii sub cinci ani sunt infecțiile virale, precum herpesul la gură (HSV-1), care poate provoca ulcerații dureroase, febră și, în cazuri rare, complicații severe, dar și virusuri respiratorii precum gripă sau RSV, care la cei mici pot duce la pneumonie. 

Infecțiile bacteriene sunt de asemenea posibile, de la streptococi și stafilococi, ce pot cauza faringită, infecții ale pielii sau conjunctivită, până la bacterii precum Salmonella sau E. coli, transmise prin saliva unei persoane cu igienă insuficientă. La fel, contactul cu zona ochilor poate provoca conjunctivită bacteriană sau virală, manifestată prin roșeață, secreții și disconfort.

Astfel, medicii recomandă ca cei mici să nu fie sărutați pe buze, nas, ochi și față, în general. 

Mai sunt. La întrebarea noastră dacă sunt pro sau contra pupicilor, mai multe mame din Republica Moldova au zis că nu permit apropiaților să le sărute copiii.

# „Nu am permis și nici nu permit. Le-am zis-o direct! De ce nu? E vorba de sănătatea copilului meu. Persoana poate avea un virus despre care nici idee nu are, chiar și aceeași banală viroză. Doamne ferește de altceva. Eu, personal, am virusul Herpes și mi-e tare greu sa mă abțin de la pupăcit, dar o fac. Pentru că copilul e prioritatea numărul 1!”

# „Nu am interzis, doar că le-am sugerat să-l sărute pe frunte sau pe cap. Este un sentiment de iubire pură și, până la urmă, nu-mi vin în ospeție cei mai nespălați oameni sau plini de boli…”

# „Când copilul era mic, nu permiteam. Le spuneam dinainte că, dacă vin în vizită, trebuie să se spele pe mâini și să nu-l sărute pe față, ci cel mult pe picioare. Acum are doi ani și jumătate și îl întreb dacă poate să-l sărute cineva. Dacă spune că da, îi las să-l sărute. Dacă nu, nu permit în mod categoric.”

# „Nu permit pe gură, ochi, nas, mâini. Decât doar pe cap sau frunte, atât. Mulți viruși se transmit prin un simplu pup.” 

# „Nu sunt de acord și nici nu permit. Fiind nou-născut, ușor poate căpăta diverse boli care se transmit. Surioara mea a fost pupată și a făcut herpes. Eu personal când au venit la mine le-am zis că nu le permit, chiar dacă au fost insistenți. Le-am explicat că asta e alegerea noastră și că o facem pentru a-l proteja.”

Pe de altă parte, există și părinți care acceptă pupicii.

# „Da, permit. Asta e ceva firesc, nu trăim în sălbăticie, nu ne izolăm. Și așa copii cresc în perioada în care oamenii au devenit duri, reci, indiferenți.” 

# „Nu am o părere rea. De ce aș fi împotrivă, de ce să limitez familia mea să își manifeste emoțiile și sentimentele de iubire față de copilul meu?)” 

# „Nu am absolut nicio problemă.”

Într-un final, decizia îți aparține. Important este să fie una informată și asumată.

Preluat de la: diez.md