Între sfârșitul anului 2016 și mai 2018, mai mulți diplomați, ofițeri și membri ai personalului guvernamental din Statele Unite ale Americii și Canada au raportat apariția unor simptome neurologice neobișnuite, fără o cauză medicală evidentă. Cazurile inițiale au fost documentate în Cuba, iar ulterior au fost raportate incidente similare în China și în alte regiuni ale lumii. Acest ansamblu de manifestări clinice, caracterizat prin simptome neurologice, vestibulare și cognitive persistente, a fost denumit informal „Sindromul Havana”.

Deși termenul a devenit larg utilizat în mass-media și în discursul politic, Sindromul Havana nu reprezintă un diagnostic medical oficial, ci mai degrabă un concept descriptiv care reunește o serie de simptome raportate într-un context profesional și geopolitic specific. Fenomenul a generat controverse științifice intense, ipoteze privind posibile atacuri externe, dar și explicații alternative de natură neurologică funcțională și psihosocială.

Primele raportări documentate au apărut în rândul diplomaților americani aflați în misiune în Havana, la finalul anului 2016. Persoanele afectate au descris episoade acute, adesea nocturne, caracterizate de percepția unor zgomote puternice, direcționale, urmate de apariția rapidă a unor simptome neurologice persistente. Ulterior, cazuri similare au fost raportate de personal guvernamental american și canadian aflat în misiune în Guangzhou (China), precum și în alte locații, inclusiv Rusia, Polonia, Georgia, Taiwan, Serbia, Columbia, Elveția și Franța.

Deși peste 1.000 de persoane au raportat simptome compatibile cu Sindromul Havana, doar un număr relativ redus de cazuri, aproximativ 26 de cetățeni americani și un număr nedezvăluit de diplomați canadieni, au fost recunoscute oficial ca fiind afectate. Această discrepanță sugerează existența unui proces strict de evaluare instituțională, dar ridică și întrebări privind criteriile de confirmare a cazurilor și posibila subraportare a simptomelor.

Un element distinctiv al acestor cazuri este profilul persoanelor afectate: majoritatea provin din medii profesionale cu nivel ridicat de stres, responsabilitate și expunere la riscuri de securitate, ceea ce complică interpretarea exclusiv medicală a fenomenului.

Din punct de vedere medical, Sindromul Havana nu este recunoscut ca entitate clinică distinctă și nu beneficiază de un cod de clasificare internațională a bolilor (ICD). Termenul este utilizat pentru a descrie un cluster de simptome raportate într-un context specific, fără a exista criterii diagnostice standardizate sau un mecanism patofiziologic demonstrat.

Simptomele atribuite Sindromului Havana se suprapun parțial cu manifestări întâlnite în alte afecțiuni cunoscute, precum migrena vestibulară, leziunile cerebrale traumatice ușoare sau tulburările neurologice funcționale. Această suprapunere ridică dificultăți semnificative în stabilirea unui diagnostic diferențial clar și în delimitarea Sindromului Havana de alte patologii neurologice. Astfel, Sindromul Havana poate fi interpretat mai degrabă ca o categorie descriptivă, care reflectă un set de experiențe clinice raportate, decât ca o boală bine definită din punct de vedere medical.

Persoanele care au raportat Sindromul Havana au descris o gamă largă de simptome, cu severitate și durată variabile.

Printre cele mai frecvente manifestări se numără:

Aceste simptome pot afecta semnificativ capacitatea de muncă și funcționarea zilnică, în special în profesii care necesită vigilență și performanță cognitivă ridicată.

Numeroși pacienți au raportat:

Aceste manifestări sugerează implicarea sistemului vestibular și a procesării senzoriale centrale.

Un aspect notabil este faptul că multe persoane afectate au descris un debut brusc, adesea în timpul nopții, precedat de percepția unui zgomot intens, direcțional. Deși acest pattern a alimentat ipoteze privind o cauză externă, el poate fi interpretat și în contextul reacțiilor neurofiziologice acute la stimuli neașteptați sau stres extrem.

Un raport al Academiilor Naționale de Științe, Inginerie și Medicină din SUA a sugerat că simptomele raportate ar putea fi compatibile cu efectele expunerii la energie de radiofrecvență pulsată și direcționată. Această concluzie a fost formulată pe baza unei analize teoretice a simptomelor, nu pe identificarea directă a unei surse sau a unor dovezi experimentale clare. Lipsa unor măsurători obiective, reproducibile, rămâne una dintre principalele limitări ale acestei ipoteze.

Alți specialiști au propus că Sindromul Havana ar putea fi explicat, cel puțin parțial, prin tulburări vestibulare funcționale, precum vertijul postural-perceptual persistent. Aceste afecțiuni sunt cunoscute pentru simptomatologia lor complexă și pentru asocierea cu stresul cronic.

O ipoteză tot mai discutată în literatura de specialitate este aceea că unele simptome pot fi amplificate de hipervigilență și de reacții neuropsihologice la stres și ambiguitate. Personalul guvernamental și de securitate este antrenat să detecteze amenințări, ceea ce poate influența modul în care sunt percepute și interpretate senzațiile corporale neobișnuite.

Această perspectivă nu neagă realitatea simptomelor, ci sugerează un mecanism multifactorial, în care factorii neurologici, psihologici și contextuali interacționează.

În absența unui tratament standardizat, intervențiile terapeutice au fost orientate spre managementul simptomelor. Un program multimodal de reabilitare neurologică, aplicat pe o perioadă de cinci zile, a inclus:

Rezultatele preliminare au indicat o ameliorare a severității simptomelor, a echilibrului și a funcțiilor cognitive, sugerând că abordările interdisciplinare pot avea beneficii clinice. În viitor, identificarea unor biomarkeri biologici sau neurologici ar putea facilita diagnosticarea mai precisă și intervenția timpurie.

În prezent, nu există strategii de prevenție validate pentru Sindromul Havana. Recomandările generale privind stilul de viață sănătos și nutriția pot susține funcția cerebrală, dar nu pot preveni apariția acestui fenomen. Este esențial ca informațiile despre Sindromul Havana să fie comunicate responsabil, pentru a evita panică, dezinformare sau stigmatizare.

Foto: shutterstock

Surse:

Preluat de la: csid.ro