Copiii singuri la părinți au fost adesea subiectul multor mituri și stereotipuri. De la ideea că sunt „răsfățați” sau „singuratici”, până la presupunerile legate de dificultăți în a face prieteni, aceștia au fost, de multe ori, judecați din perspectiva unei imagini greșite.
Totuși, datele recente arată că familia cu un singur copil nu mai este o raritate și că tot mai mulți părinți aleg să aibă un singur copil, în special în Statele Unite, unde 20% dintre gospodării au un singur copil, conform Pew Research Center. Deși acest tip de structură familială devine tot mai comun, stigmatul care însoțește copiii unici persistă, iar acest lucru este adesea subliniat în cadrul terapiilor pentru aceștia.
În cadrul discuțiilor terapeutice, copiii singuri la părinți aduc în prim-plan o serie de preocupări, multe dintre ele având rădăcini adânci în relațiile și experiențele din copilărie. Terapeuții care lucrează cu aceștia, precum Rebecca Greene și Altheresa Clark, subliniază importanța unui spațiu sigur, în care aceștia pot înțelege mai bine modul în care interacționează cu lumea din jurul lor și pot lucra pe propriile temeri și presiuni.
Mulți copii singuri la părinți se simt adesea izolați și caută legături care să le înlocuiască relațiile fraternale. Acest sentiment este adesea resimțit în perioada adultă, când aceștia pot deveni extrem de atașați de prietenii lor și își formează comunități care să le ofere suportul emoțional necesar. În plus, sărbătorile și reuniunile de familie, care în filme sunt adesea văzute ca fiind momente de bucurie colectivă, pot deveni perioade de solitudine pentru aceștia, mai ales dacă nu au o rețea extinsă de membri ai familiei.
Un alt subiect frecvent abordat în terapie de către copiii unici este stresul legat de îngrijirea părinților vârstnici. Aceștia sunt adesea singura persoană care se ocupă de părinții lor în vârstă, ceea ce poate crea o presiune considerabilă, mai ales atunci când locuiesc departe. Este esențial ca aceștia să învețe să își împartă responsabilitățile, apelând la profesioniști în îngrijirea vârstnicilor și să planifice din timp aceste sarcini împreună cu partenerii sau soțiile/soții lor.
Un alt aspect care le dă multora dintre copiii unici bătăi de cap este dorința de a atinge standarde foarte înalte. De multe ori, aceștia simt presiunea părinților de a excela în toate domeniile, ceea ce poate duce la dezvoltarea unui tip de personalitate perfectionistă sau de tip „A”. Acest lucru poate însemna că își trăiesc viața cu teama constantă de a nu-i dezamăgi pe ceilalți. Terapiile ajută acești indivizi să conștientizeze această presiune și să își găsească un echilibru, învățând să fie mai blânzi cu ei înșiși.
Un alt subiect des abordat este sentimentul de independență extremă pe care copiii care au frați sau surori îl dezvoltă în relațiile lor. Deși acest lucru poate fi un avantaj, transformându-i în persoane autoconsistente și eficiente, poate deveni și o provocare. Ei pot fi percepuți ca fiind dominatori sau greu de abordat, deoarece au învățat să se descurce singuri în multe situații. În terapie, învățarea abilităților de colaborare și comunicare clară poate ajuta acești indivizi să îmbunătățească relațiile interpersonale.
Un alt subiect important pe care îl aduc în discuție copiii unici este sentimentul de a fi judecați sau incompleți din cauza statutului lor de singurii copii din familie. Mulți dintre aceștia se confruntă cu stereotipuri legate de faptul că ar fi „răsfățați” sau incapabili să se înțeleagă cu ceilalți. Aceste stigmate pot fi dificil de gestionat, mai ales într-o societate în care familiile cu mai mulți copii sunt încă mai frecvente. În acest context, grupurile de suport și comunitățile online pot oferi sprijin și înțelegere celor care se confruntă cu astfel de percepții negative.
Sursă foto – bialasiewicz / Shutterstock
Preluat de la: csid.ro
