# Doar 31,8 % dintre moldoveni declară că limba lor maternă este româna.
# Maria Butuc-Brigai spune că oamenii pot simți presiune să vorbească la fel ca grupul.
# Profesoara susține că limba corectă nu este doar pentru profesori, academicieni sau instituții.
# Rețelele sociale pot normaliza forme greșite, dacă acestea sunt văzute și repetate des.

Deși Constituția Republicii Moldova spune că limba oficială în stat este cea română, doar 31,8 % dintre moldoveni declară că limba lor maternă este româna. Potrivit datelor recensământului din 2024, aproape jumătate dintre persoane (48,1 %) menționează că vorbesc limba moldovenească. Din punct de vedere lingvistic, nu există o „limbă moldovenească” distinctă, ci este vorba despre limba română exprimată prin particularități fonetice, lexicale și regionale specifice. Așadar, putem menționa despre graiul vorbit în Moldova de peste Prut și în Republica Moldova, adică vorbirea orală.

Faptul că vorbim într-un anumit grai nu înseamnă că vorbim o altă limbă. Limba română are varietăți regionale, iar particularitățile acestora fac parte din felul firesc în care limba este folosită. Problema apare atunci când diferența dintre vorbirea de zi cu zi și norma limbii române ajunge să fie percepută ca o diferență între „cum vorbim noi” și „cum ar trebui să vorbim”. De aici poate apărea și o anumită stânjeneală atunci când încercăm să vorbim mai îngrijit.

Despre stânjeneala de a vorbi limba română corect și îngrijit am discutat cu Maria Butuc-Brigai, profesoară de limba și literatura română și autoarea paginii „Picătura de limbă”.

Profesoara este de părere că, de multe ori, oamenilor le este teamă să fie considerați diferiți. Într-un grup în care se vorbește neglijent cel care începe să vorbească îngrijit poate fi privit ca „prea pretențios”, „prea serios” sau chiar „snob”. Astfel, apare presiunea de a se conforma.

Totodată, predomină ideea că trebuie să vorbim așa cum o face majoritatea, deoarece, de multe ori, este mai comod să te integrezi decât să ieși din tipar. „Dacă într-un grup toată lumea vorbește într-un anumit fel, persoana care se exprimă mai îngrijit iese în evidență.”

Maria Butuc-Brigai menționează și despre urmele unei mentalități transmise din generație în generație, potrivit căreia trebuia să fii „ca toți ceilalți”, iar orice încercare de a ieși din tipar este sancționată. „Eu cred că trebuie să schimbăm această percepție: a vorbi corect nu înseamnă a te crede mai bun decât ceilalți. Înseamnă să ai respect pentru limba pe care o vorbești și pentru omul cu care comunici.”

Nevoia de apartenență la grup este și unul dintre motivele pentru care ne este mai ușor să folosim o formă a cuvântului despre care știm că este greșită. În același timp, dacă auzim zilnic aceeași formă, ea ni se fixează în minte și începe să ni se pară firească. „La un moment dat nici nu mai percepem că este greșită. Frecvența poate crea impresia de corectitudine.”

Maria Butuc-Brigai este de părere că am ajuns să asociem limba corectă cu ceva „prea oficial” sau chiar „învechit” atunci când am început să o confundăm cu limbajul oficial sau chiar cu limbajul de lemn.

Nu trebuie să vorbești ca într-un document administrativ ca să te exprimi corect. […] Poți să fii firesc, glumeț, relaxat și, în același timp, să vorbești îngrijit. Limba corectă nu este apanajul* profesorilor de română, al academicienilor sau al instituțiilor. Este limba noastră de fiecare zi.

Da, rețelele sociale influențează felul în care vorbim. Pentru că o mare parte din comunicarea noastră se desfășoară astăzi în mediul online, tot ceea ce vedem și citim acolo se fixează foarte repede.

Totuși, profesoara de limba și literatura română spune că lucrurile trebuie privite din două perspective. Pe de o parte limbajul utilizat de internauți este, în multe cazuri, defect, abreviat, prescurtat în mod greșit. „Vedem cuvinte scrise fără diacritice, forme trunchiate, prescurtări care nu respectă regulile limbii, construcții greșite care sunt repetate și distribuite de mii de ori, iar aici apare un risc real: vizualizarea repetată a unei forme eronate poate duce la familiarizarea cu ea și, în timp, la preluarea ei ca formă «normală».”

Pe de altă parte, există și o altă categorie de utilizatori care, prin mesajele lor, transmit o anumită eleganță a exprimării, un vocabular bogat, un stil personal și chiar un specific stilistic deosebit. „Sunt oameni de la care poți învăța foarte mult și în mediul online. Depinde foarte mult și de nișa pe care o alegem pentru a interacționa.”

Utilizarea „neîngrijită” a limbii române poate fi observată și în rândul multor adolescenți, atunci când aceștia percep nonconformismul lingvistic ca pe ceva actual și valoros pentru grup. Cu cât folosesc mai multe expresii de jargon, forme argotice sau barbarisme, cu atât unii dintre ei au impresia că sunt mai „în vogă”, mai interesanți, mai aproape de grupul din care fac parte.

Profesoara spune și despre faptul că „stricarea” intenționată a discursului este o formă de afirmare a identității. „Adolescentul caută să se diferențieze de adulți și, în același timp, să fie acceptat de cei de vârsta lui. Acest fenomen a existat, există și va exista mereu, indiferent de cultură sau de secol. Tinerii și-au creat întotdeauna propriile forme de exprimare, prin care s-au diferențiat de generațiile anterioare și s-au apropiat de cei de vârsta lor.”

Acest fenomen nu trebuie privit ca pe o amenințare, explică Maria Butuc-Brigai. Problema apare atunci când elevul nu mai știe să schimbe registrul în funcție de situație.

Una este să folosești un anumit jargon într-o conversație cu prietenii și alta este să folosești același limbaj într-un eseu, la un examen sau într-un context oficial.

Aici intervine rolul profesorilor, de a-i învăța pe elevi să aibă conștiință lingvistică: să știe ce folosesc, de ce folosesc și, mai ales, când este potrivit să folosească un anumit tip de limbaj. În același timp, profesorii ar trebui să se întrebe cum este predată gramatica. „Dacă elevului îi oferim doar reguli pe care trebuie să le memoreze și să le reproducă la o evaluare, este firesc ca, la un moment dat, să le perceapă ca pe ceva abstract și inutil.”

Din acest motiv gramatica trebuie scoasă din zona definițiilor memorate mecanic și adusă în realitatea elevului. „Profesorul ar trebui să pornească de la ceea ce aude elevul, de la ceea ce citește, de la mesajele pe care le scrie, de la greșelile pe care le întâlnește în mediul online.”

Din experiența sa, Maria Butuc-Brigai a observat că atunci când elevul înțelege de ce îi este utilă gramatica, ea încetează să mai fie o colecție de reguli și devine ceea ce este, de fapt: un instrument prin care își poate construi și transmite gândirea.

Nu putem cere copilului să iubească limba română dacă îi prezentăm limba doar ca pe un șir de interdicții. Trebuie să-i arătăm și frumusețea ei, flexibilitatea, bogăția și puterea de a spune exact ceea ce gândește.

Aici intervine și necesitatea unei educații lingvistice, care, din punctul de vedere al profesoarei, nu este, însă, suficientă. „Copilului, odată ce se pomenește într-o societate, trebuie să-i fie cultivate respectul pentru valorile naționale și culturale, responsabilitatea față de ele și, implicit, respectul pentru limba pe care o vorbește. Dragostea de țară, de neam, nu se declară doar la ocazii festive. Ea se cultivă, se menține și se transmite prin toate formele de educație, inclusiv prin felul în care vorbim.”

Se spune că limba este un organ viu, de aceea se schimbă odată cu societatea. Apar cuvinte noi, sensuri noi, expresii noi, iar acest lucru este firesc. Nu putem și nici nu trebuie să înghețăm limba într-o anumită formă.

Totuși, aici trebuie făcută o distincție între evoluția limbii și neglijența în utilizarea ei. Utilizatorii se joacă cu limba, creează formule noi, construiesc un limbaj specific anumitor comunități. Problema apare atunci când forma creată pentru un anumit context este scoasă din acel context și e transformată în model general de exprimare. „De aceea, cred că trebuie să ne sperie pierderea conștiinței lingvistice. Să ne putem juca cu limba, dar să știm care este regula. Să putem folosi un registru informal, dar să știm când trebuie să revenim la limba literară.”

De multe ori unele greșeli gramaticale devin atât de populare încât ajung să ni se pară „normale” și chiar, într-un final, acceptate de lingviști. Maria Butuc-Brigai are o explicație: o formă nu trăiește în dicționar, ci în vorbirea oamenilor.

Atunci când o anumită variantă este folosită foarte frecvent, ea începe să ni se pară firească. Repetiția produce familiaritate, iar familiaritatea poate crea impresia de corectitudine. Totuși, nu orice formă care devine populară ajunge automat să fie acceptată de normă. „Ea se poate modifica atunci când realitatea limbii o impune și când această evoluție este analizată și acceptată de specialiști.”

Față de ediția din 2005 a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, cea din 2021 aduce aproximativ 3.600 de cuvinte noi și circa 3.000 de modificări. În același timp, au fost eliminate numeroase variante, tocmai pentru a oferi vorbitorului o orientare mai clară asupra formei recomandate. 

Profesoara de limba și literatura română precizează că sunt două tipuri de greșeli – greșeala în general și cea de exprimare propriu-zisă.

Prima categorie se referă la graba de a prelua anumite structuri de exprimare fără să conștientizăm dacă forma pe care o folosim este cea corectă. Auzim ceva frecvent, ne obișnuim cu acea construcție și o preluăm automat. De multe ori nu ne întrebăm: „Oare așa se spune?”.

În a doua categorie, cel mai frecvent se regăsesc calcurile, mai ales cele provenite din limba rusă. Avem expresii care au fost traduse sau preluate după modelul altei limbi și care, prin repetare, au intrat în vorbirea cotidiană.

De exemplu, auzim:
# „mi se primește”, în loc de „îmi reușește” sau „îmi iese”;
# „nu te râde”, în loc de „nu râde de mine”;
# „cum viața?”, „cum la tine?”, „nu cum?” în loc de „ce mai faci?”.

Maria Butuc-Brigai povestește că pagina „Picătura de limbă” a pornit atunci când a început să observe greșeli în spațiul public, în presă, în reclame, în instituții, pe rețelele sociale. Totodată, vedea mulți oameni care chiar își doresc să vorbească și să scrie corect și care nu au întotdeauna unde să găsească o explicație simplă, clară și accesibilă.

În acest moment s-a gândit că despre limba română trebuie să vorbim altfel: simplu, accesibil, fără tonul acela de „profesor care te ceartă”. „«Picătura de limbă» nu a apărut ca să arate cu degetul spre cei care greșesc. A apărut pentru a explica. Pentru a trezi curiozitatea. Pentru a-i face pe oameni să se oprească o clipă și să se întrebe: «Oare cum se spune corect?».”

În plus, profesoara spune că i-au plăcut dintotdeauna oamenii care stăpânesc bine limba, care se exprimă fluent, coerent și convingător. „Mi s-a părut întotdeauna că un om care își stăpânește foarte bine cuvintele are și o anumită forță în comunicare.”

Consideră că faptul că oamenii au descoperit această pagină și că au continuat să o urmărească arată că există o nevoie reală. „Oamenii nu s-au săturat de limba română. Trebuie doar să le-o oferim într-un fel în care să le fie dragă.”

*apanaj – bun material sau spiritual care se atribuie cuiva sau care este acaparat în mod exclusiv de cineva

Preluat de la: diez.md